Andrei Codrescu: "Apocalipsa a venit si numai albinele si-au dat seama"

„Unul dintre cei mai prodigiosi si talentati vrajitori americani(…)” are nume romanesc: Andrei Codrescu. Asa vorbeste New York Times despre scriitorul sibian care apare constant pe lista posibililor castigatori romani ai Nobelului pentru literatura. Despre diavolii si ingerii falsi ai Romaniei, despre amor si apocalipsa intr-un interviu realizat de Vlad Mixich cu vrajitorul Andrei Codrescu.

Vlad Mixich: Pe unde mai reusiti sa respirati aer proaspat acoperit fiind de atatea laude? Incercati sa va cultivati moderatia sau ati inceput deja sa savurati un pahar la umbra statuii lui Andrei Codrescu?

Andrei Codrescu: Sa stii ca fiind sfios din fire si ardelean prin nastere, nu am “savoir-faire-ul” natural de a ma comporta firesc cu oamenii sau de a agata fetele fara o poveste solida cu care sa ma apar daca ma palmuiesc.

Laudele imi sunt necesare in situatii in care m-as topi de sfiala si de neindemanare daca nu mi-as aminti ce-a spus New York Times-ul. Dupa ce imi amintesc, am curajul sa ma uit in ochii femeii cu care vorbesc cu indiferenta si raceala (simulata) a unei statui de bronz. Desigur, daca se apropie suficient devin carnos imediat si uit care exact fusesera laudele.

Aer proaspat e mai greu de gasit in zilele noastre, chiar de oameni mai putini renumiti pentru palavrageala lor fermecatoare, fiindca toate ziarele, televizorul, profesorii si politicienii sunt plini de fraze moarte cu care asasineaza limba si murdaresc aerul. Cand am timp, ma retrag la tara unde stau pe o banca de piatra intr-o pestera, ascult galgaitul izvorului si ma bucur ca-s viu.

Din cand in cand fug si in locuri exotice (Cluj, de exemplu) unde ma sui pe matura vrajitoarei Ruxandra cu care zburam peste oras, in timp ce ea imi explica schema magica a burgului.

Diavolii si ingerii Romaniei

V.M.: Vocatia dumneavoastra de „gazetar de revista cereasca”, necesita un atent studiu al diavolilor si al ingerilor. De pe matura vrajitoreasca cu care zburati deasupra Romaniei se vad mai multe decat de aici de dupa blocuri. Privind din departare, care sunt cei mai eficienti diavoli ce bantuie azi Romania si care sunt cei mai plictisitori ingeri?

Andrei Codrescu: In primul rand, la voi e greu sa separi ingerii de diavoli caci unii se mascheaza in ceilalti. Dar hai sa incepem cu ingerii ca ei sunt mai profesionist plictisitori decat diavolii.

Sau mai bine zis, hai sa incepem cu ingerii falsi care bantuie prin peisajul vostru: 1) pe frontul cultural, gasca germanofila-nationalista care se insinueaza in creierul febril dar tanar al fragedei voastre democratii cu fantezii seducatoare extrase din ortodoxie si din fascisti perimati.

2) pe plan social, securistii cu aripi recent lipite pe corpuri prost varuite, care zumzaie in parlament si-n ziare (in vietile lor anterioare au fost nu numai securisti dar si preoti si ingineri), 3) arhitectii care supun peisajul unor atrocitati fara precedent din banii acelor nouveaux-riches deja mentionati, 4) circulatia de masini noi pe autostrazi nonexistente,

5) televiziunea timida pe care se vad domnisoare frumoase si istete, dar inca mult prea multi manipulatori ai limbii de lemn. Aveti si diavoli cu adevarat diavolesti, de exemplu Vadim Tudor, poet si demagog, ramasite ceausiste ca inflamabilul domn Adrian Paunescu, si mafioti de talie mijlocie.

De pe matura vrajitoreasca se mai vad si urzeli cu adevarat ingeresti: Sibiul reconstruit din centru, tinerii artisti maniosi care se ocupa de minciunile parintilor lor cu demna inversunare, pensionari saraci cu inimi de aur si o bunatate sincera, provinciali cu plase care cumpara covrigi si sunt calcati de masini noi pe atrocele autostrazi, tineri frumosi si destepti care se

denomenclaturizeaza prin studii serioase, internetisti fara frontiere care creeaza viitorul fara sa-si dea autohtonii de seama, smecheri ingeniosi care fura de la mafioti si deschid mici cafenele pentru poeti, un mediu spectacular pe care comunistii n-au reusit sa-l distruga total, ceea ce acum incearca noii bogatani.

V.M.: Ati gustat miezul vremurilor hippie cu toate aromele ei mirabile. Cum privesc ochii batranului vrajitor hippiot lumea tanara de astazi, cu toate gandurile comprimate in pixeli mici? In afara de tinerete, ce invidiati la noua generatie pentru care plasticul pare sa devina mai important decat carnea?

Andrei Codrescu: Asta e o intrebare cam grea la care raspund diferit de la o zi la alta. O zi, luni sa zicem, cred ca tinerii sunt exploatati ca materie prima pentru productia de bani ai mesterilor tehnologiilor, coca topita pentru aur volatilizat; timpul pe care voi il petreceti pe internet e banut pur pentru Google.

Media terfeleste si fermenteaza mesajul (neimportant care) si va face sclavi. Pe de alta parte (marti), comunicarea peste frontiere face posibil si spectacolele vii si intalnirile in carne care sunt mai bogate si mai numeroase decat pe vremea cand scrisorile aveau nevoie de o luna sa ajunga la destinatie.

Noul Cezar e Microsoft sau Google si trebuie sa-i platesti 10-15%, exact cum platesti si depasitului stat national unde locuiesti, iar restul e al tau sa-l cheltuiesti in compania altor tineri cu gusturile tale.

Exista si posibilitatea (mai neagra, de miercuri) ca aceste gusturi muzicale si trupesti realizate gratie internetului, sa fie si ele o forma de comert controlat care sa aduca profit acelorasi papusari.

Acum doua nopti m-am dus invitat prin internet la un concert unde niste baieti draguti distribuiau reviste gratis si, niste fete frumoase imbiau baieti sa bea un nou soi de vodka al carei nume era scris pe maiourile lor strimte impunse de nuri impozanti. Revistele erau pline de reclame si fetele erau pline de cifre.

Pe de alta parte (joi), ce-i asa de rau cu ideea ca lumea se imparte la nesfirsit si ca lucrusoare noi se nasc in fiecare zi din capul oamenilor ca sa faca bani din ele? Daca esti adept al unei vieti pline, te lasi umplut de toate (virtual si carnos) si mai nascocesti si tu citeva ca sa nu fii numai victima pasiva a culturii.

Noi hipiotii ne-am batut cu puterile zilei sa ne rupem de ideologiile funerare are ne controlau viata. Ele mai exista desigur, dar daca nu ne omoara pe toti cu nucleare, exista si posibilitatea de a intemeia comunitati pe masura imaginatiei. Vezi asadar ca sunt “pesoptimist”, cum spunea Naom Chomsky. Important e sa nu fii pasiv, sa crezi cel putin ca participarea e esentiala.

“Cel mai profitabil e sa faci amor”

V.M.: Voi v-ati batut cu cineva… tocmai aici e diferenta. Chiar si in Romania, incepand de la pasoptisti fiecare generatie a avut un dusman declarat: s-a inceput cu lupta impotriva turcului si prin felurite batalii s-a ajuns la ultima lupta, impotriva comunistilor. Tinerii de azi nu mai au impotriva cui sa lupte. In triburile sioux batranii samani indicau dusmanul real. Aratati-ne dusmanul! Pe cine sa luam in bataia pustii?

Andrei Codrescu: Inamicul s-a mai sofisticat, nu a disparut. S-a sofisticat asa de bine incat a intrat inauntru. La noi, tot omul de rind care poseda vreo 5 actiuni in Dow Chemical crede ca e o parte vitala din fabrica sociala. Faptul ca Dow Chemical a produs napalm si alte gaze ucigase nu-l intereseaza atata timp cat isi imagineaza ca-i revine ceva din cistiguri.

Iluzia asta corporatista e una din cele mai insinuante arme ale diavolului. Poti sa-i arati omului cum ar cistiga mai mult decit cele 5 actiuni daca ar protesta activ impotriva confectionarii de unelte ucigase, dar el nu te crede. De aia avem nevoie de poeti: sa demonstreze alb pe negru ca cel mai bine si mai profitabil e sa faci amor nu sa omori.

La voi, inamicul e si mai vizibil, caci in noul capitalism se vad firele albe de la zece kilometri: securistii de ieri sunt marii patroni de azi (nu totdeauna dar de obicei). Eu le-as desena graffiti pe case.

V.M.: “Un om cu talent care scrie lucruri care plac oamenilor, o sa fie platit”, spuneati referitor la necesitatea poetului de a se hrani si cu altceva decat cu aer. Tinerii poeti romani de astazi au felurite meserii pentru ca nu fac din poezie suficienti bani.

Nu mai exista in Romania poeti suficient de talentati pentru a trai din scris? Sau nu mai are poezia suficienta putere ca sa scoata banul din buzunarul romanului?

Andrei Codrescu: Poetii nu au trait niciodata din poezie, si daca au incercat, au murit tineri de foame si de boli tratabile dar scumpe. Romanticii ne-au vandut cumva ideea ca poetii ar trebui sa fie numai poeti si ca lumea le datoreaza ceva pentru greierie.

Eu cred mai degraba ca poetul, ca orice om, ar trebui sa se priceapa la multe chestiuni intelectuale si manuale: la geografie si limbi moarte, la tamplarie si la horticultura. Nici nu stiu cum ai putea sa traiesti si sa scrii fara sa te ocupi de cresterea copiilor (ca de facerea lor nu e nevoie de expertiza), cultivarea pomilor, de albine si de faguri de miere, sau de astronomie.

Mi se pare mie ca poetul e mai bun cand e colectionar de meserii decat un lenes cu vise vagi. Pe de alta parte, traim intr-o lume mediatica in care se poate trai din scris, nu necesar din poezie. Cronicile, romanele, scenariile de film si scrisorile de santaj se platesc destul de bine, asa ca e posibil ca un manuitor al tastaturii sa fie capabil sa-si castige traiul din batai ritmice pe litere.

Mie imi place tamplaria si citesc tot ce pot despre fizica si astronomie, si imi castig traiul din productii scriitoricesti si conferinte de tot felul, inclusiv pe teme bizare ca „aparatele pentru stingerea focului,” la care sunt angajat de un agent care ma vinde pe conceptul ca am „simtul umorului,” ceea ce e foarte apreciat la noi.

“Apocalipsa a venit”

V.M.: Nu va voi intreba cum suna epitaful pe care vi l-ati scris azi-dimineata. Dar ce cuvinte ar rosti Andrei Codrescu de astazi daca ar putea prezida momentul nasterii din urma cu sase decenii al lui Andrei Perlmutter (numele lui A.C.)?

Andrei Codrescu: … la nasterea mea am fost prezent si am zis „Vai!”. Cind eram tinar abia asteptam sa scap din provincie pentru ca imi imaginam ca o sa ajung eventual undeva unde imi va fi recunoscut talentul si farmecul. Acel loc chiar a existat pentru mine in 1967 in Lower East Side la New York, un loc care era un pic ca Sibiul dar mai viu, mai divers si mai liber.

Cartierul acesta face parte din Greenwich Village, un adevarat sat din care nu m-am deplasat „uptown” decit din necesitati dure. Asa ca nu am incetat sa fiu provincial, am schimbat numai provincia. La Paris in 1976 l-am intrebat pe Emil Cioran daca ar fi interesat sa tina o conferinta in SUA.

Nu, mi-a raspuns ingrozit, eu sunt un provincial! Desigur, provincia lui era St. Germain de Pres si centrul lumii intelectuale, dar era si un cartier mic si asezat cu obiceiuri fixe. Dupa locuiri in alte orase americane, mari si mici, ma provincializez din nou. Nu mai simt nevoia unei „scene,” numai de timp si de libertate am nevoie.

Cit despre ultima intrebare, azi nu mi-am scris inca epitaful, dar uite unul: „N-a fost la sedinta.”

V.M.: Ultima intrebare are desigur de-a face cu sfarsitul. Cum va arata apocalipsa civilizatiei noastre si care va fi ultima intrebare care va plezni in urechile traitorilor ei?

Andrei Codrescu: Apocalipsa a venit si numai albinele si-au dat seama. In vremurile postapocaliptice si idilice in care traim, toate intrebarile incep cu „ai timp?”.