Andrei Dăscălescu, regizorul documentarului Holy Father, despre copiii din familii divorțate: „Ne e greu să acceptăm că cineva ne iubește necondiționat”

„Holy Father”, noul documentar semnat de Andrei Dăscălescu, lansat de curând pe HBO Go, spune povestea relației dintre un tată absent și un fiu care se află pe punctul de a-și întemeia propria familie. Cel puțin la suprafață. De fapt e despre o generație întreagă de copii care au crescut în familii dezbinate sau cu părinți plecați prin străinătate.

În urmă cu câțiva ani de zile, Andrei Dăscălescu, cunoscut pentru documentarele „Constantin și Elena” și „Planeta Petrila”, s-a decis să o filmeze pe Paula, prietena lui, în timp ce aștepta rezultatul unui test de sarcină.

Reacția ei, o combinație de fericire, șoc, tristețe și o formă ușoară de isterie, e prima scenă din „Holy Father”, un documentar care a luat în 2020 premiul publicului la Astra Film Festival și premiul juriului la Festivalul de Film de la Sarajevo. Lungmetrajul a fost lansat de curând și pe platforma de streaming HBO Go, pe tot teritoriul Europei.

Cei doi tineri părinți provin din familii dezbinate. Părinții lor au divorțat când erau copii. Tatăl lui Andrei s-a călugărit între timp și locuiește pe Muntele Athos.

Trauma divorțului l-a urmărit pe tot parcursul vieții, iar când află că urmează să aibă un copil, Andrei vrea niște răspunsuri. Vrea să înțeleagă cum a putut tatăl lui să-l părăsească când avea doar șase ani. Poate așa va reuși să fie un tată bun, cu toate că a fost crescut doar de mama sa, și nu va călca pe urmele lui.

„Holy Father” e un documentar extrem de personal. Dialogurile dintre regizor și tatăl său sunt incomode. E clar că au o problemă mare de comunicare. Se simte când vorbesc de lucruri serioase sau banale. Există o distanță palpabilă între cei doi. Una care s-a dezvoltat în ani întregi de nervi și reproșuri nespuse.

Toți cei care provin dintr-o familie destrămată se vor regăsi aici. Și nu doar ei. „Holy Father” e și o poveste de dragoste în care doi tineri nu lasă trecutul să le afecteze viitorul.

Cu ocazia lansării documentarului pe HBO Go, l-am sunat pe Andrei Dăscălescu și am vorbit despre tatăl său, excursiile pe Muntele Athos, religie și bagajul emoțional pe care-l are orice copil care provine dintr-o familie destrămată:

Documentarul începe cu reacțiile soției, rudelor, la aflarea veștii că o să aveți un copil. De ce nu vedem și reacția ta?

Reacția mea există în spatele camerei. Primul cadru din film e chiar momentul când noi am aflat că vom deveni părinți. Fără să ne fi dorit asta în momentul ăla. Când Paula mi-a spus că urmează să-și facă un test de sarcină i-am zis în glumă că o să filmez.

În sinea mea speram să fie negativ și cred că și ea la fel. Reacția e acolo, în vocea mea care s-a pierdut când o întreb dacă râde sau plânge. Asta e paradigma de om care face film documentar. Am acceptat cu greu să fiu în fața camerei.

Cât de des ți-ai văzut tatăl înainte să mergi prima oară pe Muntele Athos?

Sigur că povestea mai romanțată poate fi că e tatăl pierdut de ani de zile și acum merg să-l caut. Nu e așa. Noi am mai vorbit la telefon. A mai fost și în țară să-și rezolve niște probleme, în special de natură medicală. Ne vedeam zece minute, jumătate de oră, mai stăteam de vorbă. Asta se întâmpla o dată pe an sau la doi ani.

Cam asta a fost frecvența cu care ne-am văzut. Dar niciodată nu-mi amintesc să fi petrecut atât de mult timp cât am stat în cele două vizite la Muntele Athos. Fiecare dintre vizite a durat două săptămâni.

Ai putea locui acolo?

În nici un caz. Dar abia aștept să mă întorc. E ciudat sentimentul. M-am dus acolo destul de pornit într-un sens negativ. După a doua vizită m-am întors cu o liniște și o acceptare a deciziilor tatălui meu.

Am fost și a treia oară, să rezolv niște formalități legate de documentar, și atunci m-am dus fără cameră. A fost foarte plăcut. Îmi doresc să fie și a patra vizită. Să ne uităm împreună la film.

Andrei Dăscălescu. FOTO: Arhiva personală

Tatăl tău nu a văzut documentarul?

Nu, mi-aș dori să-l vedem împreună. Nu vreau să-i dau un link și să se uite el în singurătatea lui, cu bagajul lui, istoricul lui. Ar fi o vizionare dificilă pentru el. Ar trage niște concluzii greșite.

Ideal ar fi să participe la o proiecție cu publicul. L-ar îmbrățișa și l-ar privi cu căldură și înțelegere. Dacă vede filmul singur ar putea să creadă că publicul îl judecă și-l condamnă.

E posibil să vină în România la o proiecție?

Există posibilitatea să vină în țară, poate chiar la vară. Dacă se întâmplă asta și nu a văzut filmul până atunci, aș fi foarte fericit și aș organiza o proiecție cu public unde să simțim amândoi că primim feedback-ul pe care-l merităm.

Ai avut nevoie de aprobare să filmezi pe Muntele Athos și cum ți-ai convins tatăl să fie filmat?

În mod normal ar trebui să ceri acordul și să semnezi contractul înainte să începi să filmezi. Doar că în situația în care aveam de-a face cu tatăl meu și alți călugări, cred că dacă le-aș fi pus un contract în față probabil i-aș fi speriat.

Era un risc mare să nu mai pot filma. Am luat lucrurile ușor, am stat două zile fără să filmez, am vorbit cu Starețul, i-am explicat ce vreau să fac, am început să filmez prin curte, la slujbe, eram retras, am încercat să fiu cât mai discret.

Apoi am făcut switch-ul spre filmările cu tatăl meu. La început a fost entuziasmat. Îmi spunea el ce să filmez. Și îl ascultam, nu am vrut să-l supăr. Am filmat icoane, slujbe, lucruri pe care el le-a considerat interesante, deși eu știam că nu vor fi folositoare pentru film.

Ți-a văzut documentarele din trecut?

Am vrut să-i arăt „Planeta Petrila” cât timp eram acolo dar efectiv nu am găsit timpul. Poate a văzut „Constantin și Elena” dar nu a fost o experiență comună.

Ai vrut să faci documentarul de frică să nu ajungi să faci și tu ce a făcut el? E o frică pe care ai simțit-o de-a lungul vieții?

Da, și nu pot spune că am scăpat de ea. E puțin probabil că o să ajung călugăr, dar familii destrămate sunt peste tot în jurul nostru. Mi-ar plăcea să cred că noi când pornim o familie începem cu o pagină albă, dar nu cred că e așa.

Cred că venim cu un bagaj. Venim dintr-un cerc vicios din care e foarte greu să ieși. Simt asta aproape în fiecare zi. Dar depinde de noi să încercăm să facem lucrurile mai bune decât le-am avut noi.

Cred că filmul te inspiră să lupți în direcția asta. În loc să cauți vinovați mai bine cauți soluții. Să nu te cramponezi de ceea ce ți s-a întâmplat ție.

Cu toate că își asumă alegerile din trecut, e clar că nu vrea să-l urmezi. Vrea să ai o relație diferită cu soția ta. Crezi că oamenii care au trecut printr-un divorț apreciază mai mult căsătoria? Sunt mai optimiști pentru copiii lor din cauza eșecului lor personal?

Cred că orice familie destrămată e un eșec. Sigur că nu ar fi sănătos pentru nimeni să stai împreună doar de dragul de a păstra căsnicia. Dacă e o relație nesănătoasă, e nesănătoasă pentru toată lumea, inclusiv pentru copil.

Probabil că în multe cazuri e decizia corectă, această separare. Dar cred că și cei care iau decizia asta și sunt mai fericiți în noua postură consideră că încercarea de a crea o familie a fost un eșec.

Bineînțeles că îți dorești să nu treacă și copilul tău prin acea experiență. Vrei să-și facă o familie funcțională din prima, nu din a treia sau a cincea încercare.

Copiii care vin din familii divorțate ajung să creadă foarte mult în iubire și să-și dorească o familie. Sau repetă ce au făcut părinții și își justifică greșelile prin ceea ce au văzut în copilărie. Cum vezi căsătoria în prezent?

Faptul că dăm vina pe părinți pentru ceea ce ni se întâmplă nu mi se pare nejustificat. Pentru că chiar venim cu un bagaj. Cu niște lucruri care au rămas nerezolvate.

Ne e greu să acceptăm că cineva ne iubește necondiționat. E greu să scapi de bagajul ăsta. Dar dacă nu reușim să rămânem împreună pentru totdeauna cu siguranță o să ne dorim ca Ana Sofia să-și găsească pe cineva cu care să rămână într-o familie.

Tatăl tău s-a călugărit la câțiva ani de la divorț, nu s-a întâmplat chiar după. Crezi că stilul ăsta de viață l-a ajutat să-și aline suferința?

A plecat la muncă în Israel, unde a cunoscut un preot care era pe atunci responsabil cu biserica românească din Ierusalim. A adunat un grup de muncitori români care să lucreze în timpul liber pentru restaurarea bisericii.

Așa a intrat tatăl meu în contact cu biserica. Apoi l-a chemat la Izvorul Mureșului la construcția unei mănăstiri. Deci el a ajuns să trăiască în obștea călugărească ca muncitor. Nu a fost o schimbare bruscă.

Cred că treptat a îmbrățișat acest stil de viață. Probabil asta l-a ajutat să se elibereze de dramele personale.

Parcursul tatălui tău te-a făcut reticent față de religie?

M-a făcut un pic reticent față de biserică, nu față de Dumnezeu sau religie în general. Am crescut cu nedumerirea asta. Cum poți să zici că ai lăsat toate lucrurile lumești în urmă când eu sunt unul dintre acele lucruri?

Am crescut cu nelămurirea asta. Sau cu reproșul ăsta. Dar făcând acest film am înțeles mai bine calea pe care și-a ales-o.

L-ai iertat pe tatăl tău?

Cuvântul potrivit e acceptare. Cred că pentru iertare ar trebui să fiu un sfânt.

Doar sfinții pot ierta oamenii?

Nu sunt atât de perfect încât să pot afirma asta cu lejeritate. Să pot spune că l-am iertat.

Documentarul e foarte personal. O să mai faci astfel de materiale în care tu ești subiectul principal?

Am început cu „Constantin și Elena”, un film destul de personal, cu bunicii mei, doar că am încercat să fiu un martor cât mai invizibil în spatele camerei și să documentez viața lor. Aici e clar că e vorba de intimitatea mea. A fost un proces destul de dificil. Nu-mi doresc să-l mai repet.