Andrei Oişteanu: Românii au avut la 2 Mai și Vama veche primele plaje cu nudiști. Înaintea Franței și Americii VIDEOinterviul Campaniei Love Story Education – prima parte
Sexualitatea românului? – uite cât de riscant este s-o cercetezi. Înjurături, lipsa cercetărilor academice, „căderea” în tabloidizare. Andrei Oișteanu a riscat ca cercetător al tabu-urilor românilor. Și riscă din nou în interviul campaniei LOVE STORY EDUCATION. Astăzi citiți prima parte a acestui interviu. O analiză a comportamentului tău sexual, ca om, ca român: de la abstinență la orgie. Despre creierul tău – adevăratul sex și despre imaginația ta – eternul afrodisiac. Oișteanu a trăit hippie în România comunistă. De aceea, ne arată ce-i libertatea. Cum de românii au avut la 2 Mai și Vama veche primele plaje cu nudiști. Înaintea Franței și Americii. Cum era să fii spirit rebel, narcoticul să-ți dea vertijul creativ, să călătorești în Orient, să intri în conflict cu părinții, cu regimul politic. În 2018, Oișteanu riscă să se lovească de aceleași mentalități dintotdeauna. Așa este?
Sex, Drog. Mă feresc de succesul ieftin al cărţilor mele
Reporter: Ați scris despre narcotice, despre sexualitate, despre imaginea evreului. Cum de ați spart aceste tabuuri ale românului?
Andrei Oișteanu: Nu e în programul meu, dar, întâmplător sau nu, simt de fiecare dată nevoia de a mă confrunta cu o nouă provocare. Aş fi putut, ca alții, să iau o temă (de exemplu, imaginea evreului) şi să devin „mare specialist” în acest subiect pe toată viața. Căci despre istoria evreilor în Europa, despre antisemitism şi despre Holocaust se poate scrie ad infinitum. N-am ales această cale. Mi s-a părut că aventurile intelectuale trebuie să continue, alegând mereu alte subiecte tabu. Sunt teme care reclamă o plasă de protecție sub tine când faci toate „salturile la trapez” posibile. Eu risc destul de mult în subiectele pe care le abordez. Pe de altă parte, încerc să nu derapez din zona tabuizării în cea a tabloidizării (căci sunt subiecte care ar putea fi tratate în acest fel), rămânând la nivelul studiilor de antropologie culturală, de istorie a mentalităţilor. Cu alte cuvinte, mă feresc de succesul ieftin al cărţilor mele. Mulți tineri care s-au repezit să cumpere volume precum „Narcotice în cultura română” (Polirom, 2014) sau „Sexualitate şi societate” (Polirom, 2016; în toamnă va apărea ediţia a doua, mult îmbogăţită) s-au trezit în domeniul studiilor culturale, şi nu în cel al cărţilor tabloide. Nu le-a stricat acest duş rece. Dimpotrivă.
Nu ai hartă, nu ai busolă, rătăceşti printr-un deşert nemarcat şi rişti să fii găsit mort lângă alte schelete
Reporter: Ați riscat să vă luați la ceartă cu o întreagă tăcere socială şi culturală.
Andrei Oișteanu: Riscurile apar din mai multe direcții. În primul rând, chiar din faptul că sunt teme tabu. Asta înseamnă că ele nu au fost serios cercetate niciodată. Cel puţin, nu în cultura română. Asta înseamnă că, atunci când intri în „magma” subiectului, eşti complet singur: nu ai cu cine să fii de acord, nu ai cu cine să nu fii de acord. Nu ai hartă, nu ai busolă, rătăceşti printr-un deşert nemarcat şi rişti să fii găsit mort lângă alte schelete. În al doilea rând, sunt subiecte care sunt netratate şi pe care trebuie, dacă le atingi, să le duci până la capăt. În volumul despre narcotice am zeci, dacă nu sute de personaje, de la domnitori, boieri şi negustori până la romancieri, poeți şi pictori, despre care găsesc câteva elemente sumare, fie de folosire a drogurilor, fie de interes pentru ele, dar nu suficiente pentru a face o micromonografie tematică despre fiecare. Pentru a lega aceste puncte într-o poveste credibilă şi verosimilă, trebuie să şi risc. Sigur, o fac cu piciorul pe frână, ca să nu divaghez sau să nu exagerez. Dar, dacă ții numai piciorul pe frână, atunci nu mai scrii cartea.
La fel în problema sexualității. Ridic acolo, de pildă, probleme privind capacitățile arhaice ale naşului de a face inițierea sexuală a miresei, despre ius primae noctis – dreptul stăpânului de a o dezvirgina pe mireasă, despre vechi obiceiuri de ospitalitate sexuală.
Unii cercetători (minimaliştii) cred că e vorba doar de legende şi ficţiuni. Alții (maximaliştii) consideră că toate aceste informaţii sunt fapte istorice. Trebuie să găseşti drumul corect sau drumul care ți se pare corect. E tot timpul o problemă de opțiune şi trebuie mereu să alegi riscant dintr-un hățiş de provocări.
Reporter: Să nu uităm că ați făcut parte în tinerețe din tot felul de grupuri intelectuale care preferau riscul. Nu ați trăit într-o lume liberă.
Andrei Oișteanu: E adevărat. Vorbim mai ales despre anii ’60-’70 sub regim comunist, cu atâtea cenzuri şi atâtea oprelişti. Se spune că atunci când corpul unui om este ținut imobil, când nu este lăsat să circule liber, îi circulă liberă mintea. “Die Gedanken sind frei” (= Gândurile sunt libere). Este o manifestare asimetrică aici, care răspunde unei legi a compensaţiei. Când corpul este lăsat liber, mintea poate să lenevească. Dimpotrivă, când corpul este în recluziune (mai ales forţată), mintea devine mai sprintenă, mai mobilă. Eu, ca şi mulţi dintre prietenii din generaţia mea, sunt un produs al Mişcării hippie. Acum exact cincizeci de ani, în 1968, aveam 20 de ani. O vârstă a formării. Anul 1968 a fost un an de referinţă pentru zeitgeist. Lumea s-a schimbat civic, etic şi politic, nu numai în Vest (San Francisco, Paris, Frankfurt etc.), dar şi în Estul Europei (Praga, Bucureşti etc.). Am avut marele noroc să am un model moral şi comportamental în viață.
Şi, când spun generația hippie, mă refer la o serie de principii, valori, un mod de a privi lumea extrem de îndrăzneț, de revoluţionar
Brusc, hotarele – nu numai cele geografice, dar şi cele culturale – aproape au dispărut. Tinerii au uitat de creştinism şi au devenit budişti sau vişnuiţi, au plecat în India, şi-au creat colonii de trai în comun (un fel de „comunism” primitiv). Narcoticele, revoluția sexuală, orientofilia, pacifismul, muzica folk şi rock progresivă, arta psihedelică, conştiinţa ecologică etc au „colorat” intens Mişcarea hippie. Mircea Eliade a avut mari probleme să încadreze această mişcare din punct de vedere istorico-religios. M-am ocupat de acest subiect cu alt prilej, într-un studiu intitulat „Mircea Elade şi epoca psihedelică” (în vol. „Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu”, Polirom, 2014).
Din păcate. despre toate aceste aspecte nu s-a scris în România, nici atunci, pentru că nu se putea, nici acum, pentru că este o mişcare considerată trecută, depăşită. Spun din păcate, pentru că a fost o epocă istorică importantă, care a schimbat lumea nu numai din punct de vedere cultural şi mentalitar, dar şi socio-politic.
Eram avid de experiențe. Purtam barbă şi plete până la spate
Reporter: Cum era Oişteanu la 20 de ani? Copleşit, inhibat, dar deschis către aceste experiențe?
Andrei Oișteanu: Purtam barbă şi plete până la spate, dar asta evident este mai puțin important. Am fost avid după toate aceste valori şi idealuri pe care le aducea ideologia hippie, la început dintr-o cultură underground. Istoricul american Theodore Roszak a scris în acei ani o carte notorie (The Making of a Counter Culture, 1969), în care susţine că fiecărei culturi mainstream îi corespunde o mică mişcare underground. Dar când mişcarea subterană creşte peste limitele ei, cantitativ şi calitativ, luând prim-planul scenei, devine ea însăşi o cultură ca atare. Faţă de mainstream-ul cultural ea devine o contracultură.
Am descoperit Orientul la nord de Pakistan, India, Nepal
Reporter: Şi cum era în România?
Andrei Oișteanu: Paradoxal, „Cortina de fier” (cum a numit-o Winston Churchill) funcționa ca blocaj informaţional mai ales dinspre vest spre est. Occidentul îşi era autosuficient, fiind puțin interesat de ce se întâmplă în Europa de răsărit. În schimb estul Europei era ahtiat de ceea ce se întâmplă socio-cultural dincolo de „Cortina de fier”. Nu întâmplător, valorile Orientului au sosit în România nu direct din Orient, ci prin Occident, prin muzica, literatura şi ideologia hippie. Pentru că nu puteam să merg în India, am plecat în Asia aşa-zis sovietică, în toate țările din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan etc). Pe la 25 de ani, am descoperit Orientul la nord de Pakistan, India, Nepal şi aşa mai departe. În plus, am descoperit „Orientul” din România, care era depozitat în folclorul românesc, arhaic şi autentic. Aşa am devenit etnolog. Am început să cutreier Maramureşul, schiturile din nordul Olteniei, Ţara Moţilor şi Pădurenii, Bucovina, bisericile rupestre din munții Buzăului etc. Aceste întâlniri, pe de o parte, cu mitologiile şi religiile Asiei şi, pe de altă parte, cu folclorul religios non-creştin, „păgân” (de la lat. paganus = ţăran), cu religiozitatea ţărănească au făcut din mine ceea ce sunt astăzi: un cercetător interesat de antropologia culturală şi de istoria religiilor. Am avut norocul să am la Universitate, la „Studii orientale”, profesori importanţi: Sergiu Al-George şi Amita Bhose (datorită ei am cunoscut-o prin 1974 pe Maitreyi Devi, iubita din Calcutta a lui Mircea Eliade)
Reporter: Colaborarea dvs. cu compozitorul Mircea Florian?
Andrei Oișteanu: Da, care nu întâmplător a cercetat şi folosit folclorul arhaic sud-est european şi oriental în muzica folk şi rock. Reporter: De unde v-a venit impulsul? Vă pricepeați şi la muzică? Andrei Oișteanu: Nu foarte mult, dar suficient cât să colaborez cu Mircea Florian. De fapt, era o grupare care se intitula „Ceata Melopoică”, de la „melos” şi „poiesis”. Practicam o combinație specială de muzică arhaică şi poezie. Eu eram pe-atunci poet şi percuționist, folosind inclusiv instrumente idiofone clasice sau inventate de noi.
Reporter: Nu ați fost aşa de liber cum lăsau să se înțeleagă barba şi pletele.
Andrei Oișteanu: Eram percepuţi (atât de public, cât şi de autorităţi) ca o mişcare subversivă. Nu era greu să ajungi în această postură. În regimurile totalitare, orice adevăr rostit este receptat ca subversiv. Era un regim al minciunii şi al propagandei. Chiar dacă uneori era folosită o propagandă ceva mai inteligentă. Cum a fost cea practicată de Adrian Păunescu în cadrul „Cenaclului Flacăra”, în care – prin manipulare şi spălare de creiere – se urla ipocrit despre „libertate” şi „toleranţă” într-un regim dictatorial feroce şi ultranaţionalist. Am decis, toţi cei din „Ceata melopoică”, să nu participăm la „Cenaclul Flacăra”.
Reporter: Din cine era compusă această „ceată”, în afară de Mircea Florian şi de dvs.?
Andrei Oișteanu: „Ceată melopoică” a fost o grupare cu geometrie variabilă. Erau mereu invitaţi alţi artişti să participe la diverse concerte. Printre ei Dorin Liviu (Chubby) Zaharia (un personaj special din mitologia Bucureştilor), Sorin Chifiriuc (chitaristul care a fondat trupa Iris), Gabriel Căciulă (care cânta la un complex instrument indian de percuţie, tabla; astăzi fiind specialist de înalt grad în ceremonia japoneză a ceaiului), Ljubisha Ristici (un muzician sârb care s-a specializat să cânte la sitar în India) etc.
Ne tăiau pletele, textele. Securitatea mi-a deschis mai multe Dosare de Urmărire Informative
Reporter: Cum vă tratau autorităţile comuniste?
Andrei Oișteanu: Cu ostilitate. Tot ceea ce făceam nu era datorită autorităţilor, ci în pofida lor. Nu ni se tăiau doar pletele, ci şi textele. Anumite cuvinte şi sintagme erau prohibite. Nu puteau fi pronunţate în public, După Revoluţia din decembrie 1989, un prieten de la Radio mi-a dat o dactilogramă conţinând (ca pe vremea Inchiziţiei, Index librorum prohibitorum) un index cu termeni interzişi. Printre ei trona cuvântul magic: LIBERTATE. Îmi pare foarte rău că n-am păstrat acel Index, să-l public acum. Uneori, cenzura ne interzicea un întreg concert, cum a fost cazul cu opera folk-rock „Copacul cibernetic”, compusă de Mircea Florian. Oamenii Securităţii erau şi ei pe fază. În ceea ce mă priveşte, în anii ’70-’80, Securitatea mi-a deschis mai multe Dosare de Urmărire Informative (DUI), sub numele de cod „Oană”. Primul DUI mi s-a deschis pe la începutul anilor ’70, pe motiv că eram prieten cu ambasadorul Indiei la Bucureşti, de la care împrumutam discuri cu muzică indiană şi cărţi de mitologii şi religii orientale. Detalii am aflat prin 2006, când am putut să citesc la CNSAS Dosarul meu de Securitate. Cu acest prilej, am aflat că aveam montate microfoane în casă (TO = „tehnică operativă”), că mi se asculta telefonul şi mi se citea corespondenţa. Diverse „surse” scriau rapoarte despre mine. Probabil că prietenii mei erau trataţi similar. În 1985 am traversat un episod destul de traumatic. Un ofiţer de Securitate a încercat să mă racoleze ca informator, de fapt ca „agent de influenţă” în rândul exilului intelectual românesc.
Narcotizarea – biciuirea creativității, formă de evadare dintr-o realitate destul de crudă
Reporter: Să vă întreb simplu: cum stăteați cu drogurile? Pe ce stăteați atunci?
Andrei Oișteanu: Aici m-aş opri şi aş folosi o replică standard: „Nu răspund la provocări!”. Cert este că drogurile erau o parte importantă a mişcării hippie, mai ales a muzicienilor folk, rock şi jazz. Vorbesc despre narcotizare ca formă de evadare dintr-o realitate destul de crudă, dar şi ca formă de „biciuire” a creativității şi de hrănire a imaginației. În cartea mea despre „Narcotice în cultura română” vorbesc despre acest aspect.
Sexul este creativ
Reporter: Să vă întreb atunci despre sexualitate. Sexualitatea acelei perioade.
Andrei Oișteanu: Ca să simplific lucrurile, o numesc perioada „hippie”, dar e mult mai mult decât atât. Venea după anii ’40 care însemna Al Doilea Război Mondial, cu toate grozăviile lui, după anii ’50 şi începutul anilor ’60 cu toate ororile epocii, atât în SUA (McCarthism-ul şi lupta împotriva „comunismului” american), cât şi în blocul sovietic (crunta represiune politică şi proletcultismul).
Pentru generaţia de după jumătatea anilor ’60 (născută după război) a fost o descătuşare din toate punctele de vedere: economică, politică, civică şi culturală. Într-o lume de mici burghezi şi proletari, revoluția sexuală a fost o explozie. A fost o schimbare de mentalitate, dar prin aceasta s-a ajuns la modificări în muzică, literatură, în arte în general.
Reporter: Deci sexul este creativ.
Andrei Oișteanu: Evident. Este unul dintre cele mai importante motoare ale existenței noastre. Sexualitatea umană evadează din instinctualitatea exclusivă, căpătând aspecte morale, culturale şi religioase.
Perioada de oarecare dezgheț al sexualității. Eperioada maximă a 2 Mai-ului şi a Vămii Vechi, cu plajele de nudism, care nu era permis în America şi în Franța
Reporter: Să ne întoarcem la societatea românească din epocă. Cum era România pe-atunci?
Andrei Oișteanu: A fost o perioadă de oarecare „dezgheț”, o perioadă de „cvasi-liberalism” – cu multe rânduri de ghilimele – în cadrul comunismului românesc. Este prima perioadă, primii 6-7 ani ai regimului Ceauşescu, care, după un stalinism foarte agresiv, a venit cu elemente de oarecare reformă, de deschidere față de Occident. Cred că această evoluţie face parte din schimbările pe care, în general, anii aceia le-au adus în lume. Nu numai mişcarea hippie, dar şi problema drepturilor omului, drepturile minorităţilor, drepturile femeilor, libertățile umane, dreptul de a te exprima şi de a te comporta ad libitum. Această deschidere, fie ea şi parțială ca timp şi ca dimensiuni, a dus la modificări substanțiale în literatura şi arta românească. E perioada onirismului în literatură, e perioada exploziei de muzică folk, jazz şi rock (primul festival de muzică rock a avut loc în 1969), e perioada maximă a 2 Mai-ului şi a Vămii Vechi, cu plajele de nudism, care nu era permis în America şi în Franța, dar la care Securitatea românească închidea ochii pentru a lăsa anumite energii şi pulsiuni ale intelectualilor şi artiştilor să defuleze.
Era o anumită uşurință în prietenie
Reporter: Interesant, iată, cum de putea să existe o plajă de nudişti într-o Românie, într-o închisoare comunistă, iar în state atât de libere ca America şi Franța să nu?
Andrei Oișteanu: Este un lucru care nu a fost cercetat aproape deloc. Am cunoscut vreo doi doctoranzi care îşi fac doctoratul despre – să-l numesc aşa – „complexul de cultură şi odihnă” 2 Mai-Vama Veche. Mă refer la toate aspectele socio-culturale ale fenomenului. Am avut probleme în a le explica, pe de o parte, cum am ajuns „noi” să ne manifestăm astfel şi cum au ajuns „ei” să ne lase să ne manifestăm astfel.
Reporter: Vă îndrăgosteați uşor? Cum erau sentimentele?
Andrei Oișteanu: Era o anumită uşurință în prietenie, în comunicare şi socializare. Era un anume fel de a te simți bine în comun. Lumea s-a reschimbat la loc, poate că toate elementele astea, explozia rețelelor de socializare, reprezintă o formă a lipsei de comunicare pe care au adus-o ultimele decenii. S-a produs o „răcire globală”, nu o „încălzire globală”, în ceea ce priveşte comunicarea dintre oameni, după perioada anilor ’60-’70.
Conflicte cu părinții, cu ședii, cu regimul politic
Reporter: Revolte? conflicte între generații? Cât de rebel ați fost?
Andrei Oișteanu: Conflictele existau cu generația părinților. Şi cu părinții, dar şi cu şefii de birou, cu instituțiile în care lucrai. Pentru că totul se întâmpla şi acasă, şi pe stradă, şi la birou. Dar era şi un conflict politic. Un anticomunism, chiar dacă nu declarat ca atare, exista în epocă. Poate nu întâmplător, generația mea a dat cei mai importanți dizidenți sau mişcări dizidente. Cum e, să zicem, „Grupul de la Iaşi” sau „Mişcarea Goma”. Ştiți cum se spune, Ceauşescu a fost mai deştept decât Gorbaciov pentru că Gorbaciov a crezut că regimul comunist poate fi reformat, iar Ceauşescu ştia că nu poate fi reformat.
Nu există „puţină libertate”. Libertatea ori este (totală), ori nu este (deloc). O îmblânzire parţială a comunismului nu ține, iar dacă îl îmblânzeşti, se prăvăleşte pentru că el se bazează pe premise false, pe minciuni şi sloganuri, şi orice şuruburi desfăcute fac să fie evidentă această contrafacere.
Dovadă că, imediat după reformele lui Gorbaciov, comunismul a făcut implozie. S-a prăbuşit spectaculos, ca funicularul lui Zorba grecul.
Reporter: Cum stăteau românii în privința sexului în toată perioada asta a comunismului?
Andrei Oișteanu: Nu i-am studiat în mod special. Şi după cum ştiţi, citindu-mi cartea, nu am mers pe direcția „sexualitatea la români” pentru că mi s-a părut ridicol să prezint, aşa zicând, „specificul național al sexualității în patria noastră”. M-a interesat mai mult sincronismul care funcționează între Est şi Vest, modul în care sexualitatea funcționează similar, dacă nu chiar la fel, atât pe orizontala spațiului, cât şi pe verticala timpului.
Cel mai important organ sexual este creierul. Şi cel mai puternic afrodiziac este imaginația
Reporter: Sexualitatea noastră este finită. Sigur, infinită imaginația. Dar ca mecanică, nu avem nenumărate posibilități. Trupul nostru ne obligă la un număr finit de gesturi. Şi în zona reglementată, şi în cea nereglementată.
Andrei Oișteanu: Ştiți cum se spune, cel mai important organ sexual este creierul. Şi cel mai puternic afrodiziac este imaginația. Cum imaginația este practic nelimitată, şi acțiunile noastre sexuale începute în creier şi continuate în alte organe sexuale ale corpului devin şi ele infinite, prin rularea fanteziei. De fapt, sexualitatea în natură este finită. În lumea animală (excluzându-i deocamdată pe oameni), pulsiunile sexuale sunt generate strict de un instinct aproape „mecanic”, aproape „tehnic”. Este instinctul de reproducere a speciei.
Aşa cum funcționează foamea, ca necesitate a supraviețuirii individului, funcționează libidoul (foamea sexuală), ca o nevoie de supraviețuire a speciei.
Dar la animale este vorba strict de o stare fiziologică de rut. Eminescu a ştiut întotdeauna să surprindă în câteva cuvinte fenomene fizice sau filosofice extrem de complicate. Pentru poet, pulsiunile sexule „serv-o cauză din natură” şi, ca atare, nu merită ca noi oamenii „Să sfinţim cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an” (Scrisoarea IV, 1881). Fiinţa umană ajunge să complice şi să amplifice nemăsurat de mult problema sexuală. Ceea ce este o mecanică naturală, strict instinctuală, la nivelul animalului, devine agonie şi extaz la nivelul omului, pentru că se încarcă cu elemente non-naturale, şi anume morale, religioase, sociale, culturale etc.
Sunt elemente care ajung să „sufoce” pe cele naturale. Nemaifiind generată exclusiv de instincte naturale, sexualitatea umană ajunge să se manifeste undeva între, pe de o parte, înfrînare şi abstinenţă şi, pe de altă parte, orgie şi devianţă. Cum spuneam, ceea ce este finit la animale, devine infinit la oameni.
Din punctul de vedere al Culturii, omul este cel mai rasat animal, dar, din punctul de vedere al Naturii, este cel mai ratat animal.
Reporter: Cum s-a reflectat sexualitatea umană în cultura lumii?
Andrei Oișteanu: Cultura lumii a răspuns bine acestei provocări, nu şi cea română. Vezi toată literatura de teorie şi practică sexuală, cum este „Kama Sutra” la indieni, cum este „Cântarea cântărilor” în Biblia canonică, în Vechiul Testament. Vezi şi Apuleius cu „Măgarul de aur”, Petronius cu „Satyricon”, Aristofan cu „Lysistrata” sau Ovidiu cu „Ars Amandi” – o întreagă literatură erotică în Antichitatea greco-romană. Pe urmă, ajungem la sexualitatea la „Decameronul” lui Boccaccio sau în piesele lui Shakespeare. Apoi la personaje reale sau legendare de tip Barbă Albastră, Don Juan, Marchizul de Sade, Casanova ş.a.m.d. Românii, ca să venim la „specificul național”, nu prea au o astfel de cultură.
Reporter: De ce?
Andrei Oișteanu: Mi-o pun şi eu în carte. E ceva care ține de pudibonderie, de conservatorism, tradiţionalism, dar şi de ipocrizie. Un popor cu vulgaritățile lui exprimate în spațiul public, dar care refuză o abordare scrisă, ştiințifică, culturală a domeniului. E drept că există manifestări foarte deşuchiate, obscene chiar, în folclorul arhaic şi autentic. Însă nu există (cu puţine excepţii) o cercetare etnologică adecvată a manifestărilor folclorice de acest gen. În plus, folcloriştii români s-au ferit să scoată ediții, antologii de folclor deşuchiat. Acesta a fost unul dintre tabu-urile cu care m-am confruntat în cercetarea volumului „Sexualitate şi societate”.
Reporter: Dacă mă refer la „Kama Sutra” sau la celelalte texte care au circulat oral sau în scris, ele au fost regulamente de comportament şi educație a intimității. Ghiduri. Dar noi nu avem un ghid, am sărit brusc la Ion Creangă. Nici zona publică nu te învață, nici părinții nu te învață.
Andrei Oișteanu: Avem acest deficit grav de mentalitate, care produce efecte negative. Cu anumite urmări în comportamentele şi mentalitățile din societate. Nu întâmplător am amintit de obscenitatea în folclor, pentru că tot prin folclor ea a ajuns în zona literaturii scrise. După poeţii din jurul anului 1800 (Milu, Văcărescu, Conachi), primul care a abordat-o a fost Anton Pann, care a valorificat din plin folclorul românesc şi balcanic. „Spitalul amorului” (1850) poate fi amintit ca primă scriere literară legată de sexualitate. Dar este foarte târziu – jumătatea secolului al XIX-lea. Apoi, a urmat Ion Creangă cu snoavele lui obscene (de tip „Povestea poveştilor”, „Ionică cel prost” ş.a.), pe care le spunea la Junimea.
Doar atunci când lipsea Titu Maiorescu. Creangă îi întreba pe junimişti: „Vreți poveşti pe ulița mare sau pe ulița mică?” şi toți strigau excitaţi: „Pe ulița mare!”. Apoi se țineau de burtă când auzeau aceste snoave licenţioase. Bineînțeles, la Junimea era o societate exclusiv masculină. Urmează Eminescu însuşi. Dar literatura deşuchiată semnată de Creangă şi Eminescu a rămas mult timp inedită.
În ediția de opere complete ale Academiei Române veți găsi un capitol substanțial cu „cântece de lume”. Unele culese de Eminescu, altele modificate sau literaturizate de poet şi în care sunt obscenități de neimaginat. Le-am inventariat în cartea mea. Este recognoscibil un duh de inteligență şi de geniu eminescian, care mântuie obscenitatea într-un produs literar. Poeziile obscene semnate de Eminescu ar fi trebuit să apară în 1963, în volumul IV de „Opere complete”. Contravenind „moralei proletare”, ele au fost cenzurate de regimul de „democraţie populară”. A fost nevoie de o revoluţie politică, de căderea unui regim dictatorial, dar şi de determinarea unui eminescolog de talia lui Petru Creţia, pentru ca aceste poezii să apară abia după alte trei decenii, în 1993, în volumul al XV-lea.
E ca la un individ care nu recunoaşte ce i se întâmplă din punct de vedere sexual, nici față de el însuşi, nici față de prietenii lui, nici față de doctor. Ajunge un om cu probleme psiho-sexuale.
Reporter: Înainte de a începe enumerarea: Pann, Creangă, Eminescu, ați pronunțat o sintagmă, „efecte negative”. De ce?
Andrei Oișteanu: Pentru că acest tip de abordare (sau de non-abordare) produce şi încurajează o societate tradiţionalistă, ultra-conservatoare şi ipocrită. Una care nu-şi rezolvă propriile ei probleme. E ca la un individ care nu recunoaşte ce i se întâmplă din punct de vedere sexual, nici față de el însuşi, nici față de prietenii lui, nici față de doctor. Ajunge un om cu probleme psiho-sexuale. La fel, mutatis mutandis, se întâmplă cu o comunitate. Un popor care nu îşi rezolvă mentalitar, prin elitele sale, problemele devine un popor cu anumite probleme psihice, cu anumite întârzieri culturale. Cultura română are anumite întârzieri datorită poziției sale geografice, datorită religiei creştin-ortodoxe nereformate, datorită non-participării la Renaştere sau la alte curente, postrenascentiste. A avut anumite sincronisme, folosesc nu întâmplător un termen lovinescian. Dar mai mult decât protocronisme (un termen consacrat din păcate în literatura naţional-comunistă), a avut mai mult postcronisme. Deci, manifestări nu anterioare celor fireşti (avant la lettre), ci ulterioare acestora. Sincronismul nostru s-a produs abia odată cu modernitatea culturală, cu literatura modernistă interbelică. În mod firesc, societatea română a fost prinsă nepregătită pentru asta.
Ca dovadă sunt mulţi scriitori care au fost târâţi prin tribunale (unii chiar condamnaţi) pentru „pornografie” literară: Geo Bogza, Mircea Eliade, Felix Aderca, Gherasim Luca, Aurel Baranga, Jules Perahim, Paul Păun ş.a.
Noi ne lăudăm cu faptul că Eminescu este „ultimul mare romantic”, dar însuşi faptul că este „ultimul” arată acest „delay”. El nu activează în anii 1810-1820 ca Shelley şi Byron, ci în 1870-1880. Nu este o mare laudă că este „ultimul romantic”. Ar fi fost o laudă dacă era printre primii romantici. Mă rog, exagerez şi simplific puţin lucrurile. Iată un alt exemplu: Muzeul Ţăranului Român îl prezintă cu mândrie patriotică pe Picu Pătruţ (anii 1840) ca fiind „ultimul mare miniaturist al Europei”. Avem şi ultimul mare scriitor suprarealist, pe Gellu Naum. Într-adevăr ultim şi într-adevăr mare. Şi o spun acum, la început de august (el este născut la 1 august 1915), când este pe bună-dreptate celebrat în cadrul unui important festival internațional de poezie „Gellu Naum”. Este adevărat că, în ceea ce priveşte avangardismul literar-artistic, stăm bine. Nu i-am avut doar pe ultimii avangardişti, ci şi pe primii: Urmuz, Tristan Tzara, Marcel Iancu. În mod miraculos, acoperim toată plaja, de la începutul avangardismului istoric până la sfârşitul lui. Este un dezechilibru total. În domeniul educaţiei şi al percepţiei
Este un dezechilibru total. În domeniul educaţiei şi al percepţiei
Reporter: Sintagma „efecte negative” o mai aplicați şi la faptul că acest comportament public duce şi la un comportament în interiorul societății şi al familiei. Tăcerea dintre părinte şi copil duce, cum ați spus dumneavoastră, la anumite inhibiții, probleme psihice.
Andrei Oișteanu: Da, este o problemă şi de educație, cum ai amintit. Şi creează rateuri formidabile atât în educația de familie, cât şi în educația şcolară. Nu găsim formula adecvată în orele de educație sexuală, care nici nu se mai țin, şi care creează adolescentului un deficit psiho-mental. Dar şi anumite devianțe, şi anumite frici de devianțe, neputința sau neştiința de a gestiona anumite probleme (homosexualitate, exces de agresivitate, tendinţa de a viola, pedofilie etc.). Probleme psiho-sexuale pe care nici individul, nici societatea nu ştiu să le gestioneze. Dacă te uiți la violurile care se produc la țară, de regulă, reacția populară este înţelegătoare faţă de agresori: „poate au greşit şi băieții, dar nici fata nu era uşă de biserică.”. Deci, e o împărțire „echitabilă” pe cele două genuri pentru că, în mod popular, există o asimetrie între acestea. Virilitatea este celebrată la băiat, în timp ce castitatea este celebrată la fată. Este un dezechilibru total. Suntem în domeniul educaţiei şi a percepţiei. Aici, geniul (ca să trec de la „gen” la „geniu”) lui Simone de Beauvoir trebuie subliniat. În cartea sa „Al doilea sex” (1949) ea a spus: „Femeie nu te naşti, ci devii”. Am omagiat-o pentru acest aforism profund, până i-am mai redus din cununa de lauri. Am aflat că este de fapt o parafrazare după Erasmus din Rotterdam. Umanistul olandez a afirmat pe la 1500 că „om nu te naşti, ci devii”.
Cine este Andrei Oișteanu:
Cercetător, membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română), conferenţiar la Facultatea de Litere (Universitatea Bucureşti) şi preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor.
Principalele cărţi publicate: Grădina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească (1989); Cutia cu bătrâni (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului în cultura română (2001, 2004, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociaţia Bucureşti; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur (Konstanz, 2002); Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească (2004, 2013); Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (2007, 2014); Il diluvio, il drago e il labirinto (Verona, 2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Central-East European Cultures (University of Neraska Press, Lincoln & London, 2009) (Premiul Academiei Române); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice în cultura română (2010, 2011, 2014) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România); Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine (Paris, 2013); Rauschgift in der rumänischen Kultur (Berlin, 2013). Sexualitate şi societate (216, 2018), L´ebreo immaginario: Stereotipi antisemiti nel contesto culturale romeno ed europeo centro-orientale (Livorno, 2018).
În 2005, Preşedintele Italiei i-a conferit decoraţia Ordine della Stella della Solidarietà Italiana, în grad de Commendatore, iar în anul 2006, Preşedintele României i-a conferit decoraţia Ordinul Național Steaua României, în grad de Cavaler, “în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită în domeniul istoriei religiilor şi pentru promovarea operei lui Mircea Eliad” Fotografiile din acest articol fac parte din arhiva personală Andrei Oișteanu
CITESTE interviurile proiectului Love Story:
INTERVIURILE HotNews.ro