Andrei Pleșu. Arta de a privi

Cândva, demult, un scriitor romantic francez făcea o afirmație întrucâtva stranie. Spunea, poate și cu gândul de a-și apăra felul lui de a scrie teatru, că spectacolul e în spectator. Pe vremea când el observa asta, nu se auzise încă de teoria receptării. Jauss și Școala de la Konstanz nu se născuseră încă, nu se știa ce e aceea pragmatică și cred că nimeni nu se gândea să pună vreodată bazele vreunei școli a spectatorului. Ci, eventual, a unei arte a acestuia care, până la urmă, nu este altceva decât o artă a privirii.

Nu e suficient să poți merge la toate premierele teatrale și să te supui tuturor riturilor sociale, deși spectacolul de teatru înseamnă între altele, și asta. Când ești amator de artă plastică, nu ajunge să ai acasă o pinacotecă personală ori în bibliotecă cele mai frumoase albume de artă apărute la cele mai prestigioase edituri din lume. Nu e îndeajuns să ai șansa de a vizita cele mai mari muzee din Europa sau de aiurea. Trebuie să o faci cu o anumită artă. O artă a privirii. Și această artă se învață.

În una dintre ultimele sale cărți, regretatul George Banu, care iubea și teatrul, și artele plastice cărora le-a consacrat, de altfel, cărți substanțiale, din fericire traduse și în românește, a scris despre arta și beneficiile privitului de aproape, despre dialogul care se instituie între opera de artă, fie ea reprezentație teatrală, pictură sau sculptură, și cel ce o privește. Dialogul aceste presupune anumite reguli, reguli care nu sunt defel dogme, ci, mai degrabă, ele înșile artă. După părerea mea, același lucru îl face Andrei Pleșu în cartea Capodopere în dialog, apărută în bune, în remarcabile condiții grafice, la începutul verii anului 2023, la editura bucureșteană Humanitas.

Apariția aceasta, ceea ce am descoperit că se află între copertele sale, mi-a întărit o impresie pe care o am de multă vreme, dar pe care de abia acum o mărturisesc întâia oară. Aceea a asemănării dintre acești doi mari intelectuali români. Și unul, și celălalt sunt ( din păcate, din ianuarie, pentru George Banu verbul se conjugă la timpul trecut), înainte de orice ființe generoase. Și unul, și celălalt au fost, sunt scriitori adevărați, au făcut în paginile lor literatură de foarte bună calitate, deși nu s-au lăudat vreodată că ar face asta. George Banu a dat expresie îndoielilor sale în privința calităților lui de scriitor în cartea Monoloagele neîmplinirii, însă numele său apare în Dicționarul general al literaturii române (și sunt mândru că eu am scris respectivul capitol), despre arta literară a lui Andrei Pleșu a scris Nicolae Manolescu pagini substanțiale în Istoria critică a literaturii române.

Și Andrei Pleșu, și George Banu au fost profesori, și unul și celălalt au știut că există o artă a învățării, și George Banu, și Andrei Pleșu au avut știința extraordinară de a se adresa nespecialistului. De altminteri, în Cuvântul pregătitor al volumului despre care vreau să dau azi seamă, Andrei Pleșu scrie chiar un scurt elogiu al nespecialistului pe care îl consideră a fi sarea culturii. Și George Banu, și Andrei Pleșu sunt personalități mediatice care, la Radio România sau la Televiziunea Română, au făcut în felul lor propriu cursuri fermecătoare, defel marcate de didacticism. Andrei Pleșu în anii ‘70, la Telenciclopedia, pe vremea, cred, când de emisiune se ocupau Dumitru Udrescu și Adolf Oprescu, George Banu la radio într-un ciclu al cărui redactor a fost Doina Papp sau la TVR, într-un film în mai multe episoade gestionate artistic de regizorul Dominic Dembinski.

Capodopere în dialog recuperează măcar o parte dintre textele scrise și vorbite de Andrei Pleșu la radio și la televiziune. Majoritatea transformă în cuvinte tipărite pe pagina albă, alb-negrul de odinioară de pe ecranul televizorului. Readuc din arhivă o seamă de considerații mai degrabă cu caracter teoretic grupate în prima secvență a cărții – Deschideri spre artele plastice- ( însă nu știu cum se face că sub condeiul lui Pleșu teoria are farmec), supun unor prietenoase și deloc sofisticate analize comparative câte doi mari pictori, două mari creații ale acestora (aceasta în secvența Capodopere în dialog), își invită cititorul în câteva Popasuri în muzee ale lumii, subliniind ideea că una e a vizita și cu totul altceva a privi ca, într-un final să ne propună o suită de Instantanee din istoria privirii. Toate acestea sunt făcute sub auspiciile dialogului. Al dialogului între capodopere (nimic nu s-a născut ex nihilo, asemănările și deosebirile au un anume schepsis, arta ca și literatura, ca și teatrul înseamnă un spațiu continuu), ori al dialogului privitorului cu opera de artă. Privitorul trebuie să învețe să se lase vizitat de capodopere ca și de muzeu. Iar acest trebuie nu presupune nici o limitare. Nu are nicidecum semnificația unui act antidemocratic. Scrie Andrei Pleșu, după ce a analizat cu minuție exemplară tabloul Omul cu tichie albastră al lui Van Eyck: ’’…fiecare privitor trebuie lăsat să-și urmeze și propria tatonare, propria emoție, propria interogativitate. Oricum, în teritoriul artei, când totul s-a spus miracolul de abia începe ”.

Arta, democratismul ei, exclud atitudinile mult prea categorice. De pildă, lui Andrei Pleșu îi place în mod evident arta Renașterii ceea ce nu înseamnă nicidecum că i-ar displăcea Evul Mediu și ar vedea în el un lung somn al spiritului. “ Așadar, nu un spectacol monoton, cenușiu, ne oferă lumea Evului Mediu, matur, ci unul pitoresc, colorat până la împestrițare, plin de viviante contraste”. Andrei Pleșu agreează arta laică, dar face și un superb elogiu al catedralei, fie ea gotică sau romanică. Viața și moartea merg de mână așa că “tema morții e o temă de neocolit a omului viu”. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro