Andrei Pleșu și prima lui carte
O întâmplare fericită a făcut ca exact în zilele în care citeam Călătorie în lumea formelor (Editura Humanitas, București, 2023) să regăsesc pe youtube înregistrarea unei ediții mai vechi a emisiunii Profesioniștii. Ediție al cărei invitat era Andrei Pleșu.
Stimulat de întrebările Eugeniei Vodă, de data aceea evident în mare formă, directorul fondator al Dilemei evoca și cu umor, și autoironic și, cum altfel?, decât cu înțelepciunea specifică omului dilematic momentul opțiunii pentru specializarea de Istorie și teoria artei din cadrul bucureșteanului Institut de Arte Plastice. Ca și ceea ce a însemnat pentru devenirea proprie apariția primului său volum de autor (exact Călătoria în lumea formelor), și reticența cu care privea, la momentul înregistrării interviului, respectiva carte de debut. Și chiar dacă volumul a reapărut, în excelente condiții grafice 2023, indubitabil din voința și cu acordul d-lui Pleșu, așa cum au apărut în urmă cu câteva luni Ochiul și lucrurile și Capodopere în dialog, mult din rezervele și reticențele de odinioară s-au păstrat. Dovadă stă întreaga Notă lămuritoare în care semnatarul cărții explică motivele în virtutea cărora a decis să se expună, să se mai supună o dată judecății publice, readucând în actualitate texte scrise în prima jumătate a anilor ‘70 fie de studentul Andrei Pleșu, aflat în pragul absolvenței (e vorba despre Lucrarea de licență), fie de proaspăt angajatul la Institutul de Istorie a Artei.
Parcurgând cartea, am sesizat mai puțin, aș zice chiar deloc, acele “mostre de candoare și tezism prematur’’ invocate în cuvântul introductiv cât mai degrabă ceea ce autorul însuși numește interogativitatea autentică. Rămasă o constantă a unei întregi opere. I-am dat dreptate profesorului Ion Frunzetti care, în chiar primele rânduri ale Prefeței scrise pentru ediția din 1974 afirma răspicat că această carte de debut “ e una cu care mulți s-ar mulțumi la mijlocul vieții “, ba chiar aș zice că mulți s-ar mulțumi chiar și în clipa bilanțului de final de carieră. Am apreciat și generozitatea, și clarviziunea cu care Profesorul intuia în Discipol o personalitate demnă poate nu neapărat să-I înlocuiască, ci prioritar să-i continue pe Tudor Vianu, Călinescu, George Oprescu, Petru Comarnescu. “Pe Andrei Pleșu- scria Ion Frunzetti- îl văd ca pe un purtător al ștafetei lampadoforilor de cursă lungă “.
Așadar, asumându-și, însă nicidecum la modul sartrian, alegerea și înfrângându-și mirările, nemulțumirile și reticențele de început, un număr consistent de ani Andrei Pleșu a fost critic și istoric de artă. Și nu oricum, și nu unul oarecare. Nu știu, poate că tocmai lenea, cea căreia filosoful de astăzi, i-a consacrat cu zeci de ani în urmă eseul de început al cărții (Cuvinte despre lene-Împotriva hărniciilor trândave) e cea care mă împiedică să aflu dacă, în primii ani de carieră, Andrei Pleșu a făcut și ceea ce se cheamă critică de întâmpinare. Știu însă cum nu se poate mai sigur că filosoful de astăzi a fost preocupat de la bun început de definirea misiunii și rostului pe lumea aceasta a criticului. Ca și de clasificări ale discursului acestuia.
Andrei Pleșu vede în critic un mediator. Un moralist. Un om învestit cu misiunea de a mijloci, prin cercetare, subliniază Andrei Pleșu, între amatorul de artă și furnizorul de artă. Și cred că nu degeaba insistă autorul asupra cuvântului cercetare. Înțeleasă, pesemne, ca un antidot la diletantism și datul gratuit cu părerea. Plasat sub semnul echivocului, criticul nu e nici un creator, în sensul plenar al cuvântului, nici un consumator de artă oarecare, nici un cercetător pedant al unui domeniu numit artă. Este un amestec, este câte puțin din toate acestea, lui revenindu-I astfel “rolul de a identifica în opera de artă acel procent de experiență care a făcut-o, acel bagaj existențial care a mutat din loc neutralitatea Imaginii schimbând-o în Forma unei drame” (cf. Considerații asupra raportului dintre Imagine și Formă în artele plastice). Iar în eseul intitulat Critica de artă ca introducere la un mod de a fi, teoreticianul Andrei Pleșu identifică trei tipuri de discurs critic. Critica –comentariu liric, Critica speculativă, Critica tehnicistă. Respectivelor tipuri, Andrei Pleșu le analizează și esența, și metodele, și avantajele, și aplicabilitatea, și eventualul lor grad de utilitate și le precizează cu rigoare limitele.
Rigoarea este, cred, o caracteristică a tuturor eseurilor, studiilor, prefețelor, comentariilor antologate în cele șase părți ale cărții. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nici o noțiune, nici un concept convocat în demonstrație nu sunt lansate fără un minimum de clarificări și explicații. Andrei Pleșu nu este nici pe departe un obsedat de definiții,ci, indubitabil, un preocupat de claritate. De aceea în substanțialele eseuri cuprinse în primele două părții ale cărții (Eseu asupra valorii de experiență a formelor și Variațiuni pe tema sublimului) ține cu tot dinadinsul să precizeze care sunt diferențele și intercondiționările dintre obiectul din viața reală, Imagine, Formă, cum se realizează trecerea de la Imagine la Formă, ce înseamnă compoziție și spațiu plastic și cum se concretizează toate aceste concepte prin epoci. Andrei Pleșu mai vrea să știe și să îi împărtășească cititorului care e adevprata esență a conceptului de sublim. Iar claritatea invocată mai sus merge mână în mână cu importanța acordată temeiurilor bibliografice. Săvârșindu-și studenția în perioada de relativă deschidere ideologică, Andrei Pleșu a citit cu siguranță tot sau aproape tot din ceea ce au publicat atunci editurile noastre, acestor lecturi asociindu-li-se cele ale multor cărți în limbi străine. Franceză, engleză, germană. Prețuirea pentru carte transpare și în recenziile consacrate unor apariții de referință, cu consecințe pentru împrospătarea metodelor de cercetare. Întreaga secvență intitulată Prospecțiuni despre oameni, teme, cărți dovedește asta. Semnalez de aici veritabilul studiu critic prilejuit de lectura cărții Lumea ca labirint a lui Gustav René Hocke.
Găsim în Călătorie în lumea formelor aprecieri bine gândite și temeinic argumentate despre Van Gogh sau Paul Klee, despre Petrașcu și semnificațiile metaforico-lingvistice ale culorilor pentru români, găsim prime indicii ale preocupării pentru privire, preocupare ce se va contura mai ferm în Ochiul și lucrurile și în Capodopere în dialog. Am citit cu încântare eseul intitulat Despre limitele culturii în cuprinsul căruia Andrei Pleșu îi pune față în față pe Emma Bovary și pe Don Quijote. –
INTERVIURILE HotNews.ro