Andrei Postelnicu: Cred ca e prea devreme sa proclamam sfarsitul dominatiei americane, desi problemele cu care se confrunta SUA sunt reale

In ultimii ani, discutiile despre declinul Americii au capatat amploare. Sustinatorii ideii afirma ca, lovite napraznic de criza economica si impotmolite in doua razboaie costisitoare, Statele Unite vor urma trendul marilor imperii si se vor prabusi in viitorul apropiat. Este acest declin real? Sau, asa cum spunea cineva recent, cum poate sa intre in colaps o tara unde au aparut Yale, Harvard, Google, Apple, Microsoft, Facebook si CocaCola? Care sunt semnele decaderii Americii si ce efecte va avea ea asupra celorlalte tari de pe glob? Ce ar insemna pentru noi, restul lumii, sfarsitul dominatiei americane? HotNews.ro a invitat specialisti in chestiuni americane, fini cunoscatori ai lumii Unchiului Sam, sa-si exprime opinia despre declinul, real sau inchipuit, al Statelor Unite. Astazi, jurnalistul si consultantul Andrei Postelnicu.

Adrian Novac: Decenii de-a randul, cei mai multi dintre noi am fost crescuti cu credinta ca Statele Unite sunt tara „numarul unu” din lume. In ultimii ani insa, au existat numeroase discutii legate de colapsul SUA. Are insa aceasta dezbatere despre „America este damnata” vreo acoperire in realitate? Cum vezi tu aceasta discutie?

Andrei Postelnicu: Problema începe tocmai cu noţiunea de “SUA – numărul unu”. Motivul pentru care o asemenea enormitate a fost perpetuată în rândul românilor ţine, probabil, de naţionalismul prevalent în timpul lui Ceauşescu. Fiindcă atunci ni se spunea că România e cea mai…cea, oamenii probabil că au reacţionat găsindu-şi un alt „idol”. Acestea fiind spuse, admiraţia spumegândă pentru o ţară sau alta, care se practică în România în relaţie nu numai cu SUA, dar şi cu Franţa sau alte state, este o atitudine tembelă. Ea nu dovedeşte altceva decât nesiguranţa de sine a românilor care practică aşa ceva şi nevoia acestora de idealuri – nevoie foarte prost satisfăcută astfel.

Dezbaterea recentă legată de declinul supremaţiei americane are foarte mult de-a face cu atitudinea SUA faţă de restul lumii în ultimii ani. Fiindcă SUA au adoptat nişte politici ardent detestate de europeni, aceştia au avut un motiv în plus să se concentreze asupra motivelor pentru care hegemonia americană pare să se apropie de sfârşit. Aceste motive ţin de dezechilibre profunde în economia americană, de tendinţa de automutilare a sistemului politic din Washington, de excesul iresponsabil care a caracterizat societatea americană în ultimii ani şi care a dus la criza financiară – o criză cauzată de dispreţul faţă de valoarea muncii şi a responsabilităţii.

Nu în ultimul rând, Romănia este o ţară în care rasismul este mult prea des întâlnit şi mult prea uşor tolerat de mult prea mulţi oameni. Prezenţa unui preşedinte de culoare în Casa Albă în contextul unei crize economie care pare imposibil de rezolvat nu a făcut decât să dea apă la moară celor care văd în Barack Obama o eroare de nepermis a istoriei – astfel de oameni, care nu sunt puţini în România, văd în problele economice ale SUA, probleme pe care administraţia Obama nu le poate rezolva în mod miraculos, motive să susţină noţiunea că un negru nu are ce căuta la Casa Albă. Faptul că nimeni nu ar avea soluţii magice la criză nu împiedică această retorică absurdă a rasismului „spălat” şi îmbrăcat în pseudo-argumente.

A.N.: In ultimele decenii, previziunile despre declinul SUA s-au dovedit gresite. De ce ar fi ele corecte de aceasta data? Ce e diferit astazi incat sa spunem ca SUA vor fi urmatoarea tara care se va prabusi?

A.P.: Totul începe cu dezechilibrele structurale ale economiei americane, manifestate prin gradul enorm de îndatorare al populaţiei, deficitul comercial şi deficitele sistemelor de asistenţă socială. Cei care susţin teza declinului inevitabil al SUA spun că aceste dezechilibre nu pot fi sustenabile, şi că soluţionarea lor necesită o recalibrarea a politicii SUA. Simplu spus, faptul că americanii sunt datori până peste urechi înseamnă că nu-şi vor putea permite să finanţeze forţe armate şi o politică externă la scară globală. În consecinţă, problemele financiare ale SUA vor aduce o inevitabilă reorientare a acestora, o micşorare a prezenţei lor la nivel mondial.

Acest argument este adesea sprijinit de exemple ale altor foste imperii răpuse de povara financiară a costului pe care îl implică operarea unui imperiu.

Istoricul Niall Ferguson susţine că începutul sfârşitului unui imperiu este punctul în care acesta cheltuie mai mult pe dobânda datoriei externe decât pe apărare. În cazul SUA, acest moment se pare că va veni în vreo cinci ani.

Să nu uităm însă că SUA este patria lui Mark Twain, cel care, citindu-şi necrologul publicat prematur de un ziar imprudent, a remarcat sardonic: „Zvonurile cu privire la moartea mea sunt exagerate.” Cred că este prea devreme să proclamăm sfârşitul dominaţiei americane, deşi problemele cu care se confruntă SUA sunt reale şi dificile.

A.N.: Unii comentatori afirma ca toate imperiile se sfarsesc, iar Statele Unite urmeaza aceeasi tendinta. Ei sustin ca declinul Americii este alimentat in prezent de datoria interna uriasa, de sistemul de aparare slabit si o politica externa defetista. Mai mult, Gerald Celente, directorul Trends Research Institute, a sustinut ca America urmeaza un drum similar cu cel al fostei URSS. In opinia ta, ar putea aceste fapte sa provoace declinul SUA?

A.P.: Dacă problemele economice ale SUA nu sunt atacate de o manieră agresivă şi convingătoare, ele pot cauza un declin al capacităţii SUA de a-şi apăra interesele cum au făcut-o până acum. E o chestiune de aritmetică, nu de politică.

Gradul de ignoranţă al multor americani cu privire la realitatea cotidiană din Uniunea Sovietică a anilor ’80 poate adesea fi copleşitor. În acest context, comparaţia cu Uniunea Sovietică este puerilă. Societatea americană are nişte atribute unice, care îi conferă o capacitate de regenerare în vremuri de criză pe care nimeni altcineva nu o are.

A.N.: Care ar fi consecintele declinului SUA pentru economia globala si ordinea politica la nivel mondial?

A.P.: SUA reprezintă „naţiunea indispensabilă” pentru restul lumii. Europenilor, mai ales, nu le place să admită acest lucru. Trebuie însă să recunoaştem că mai nimic nu se întâmplă, la nivel mondial, fără implicarea activă a SUA. Ce acord multilateral, important pentru întreaga lume şi nu doar pentru o regiune, a fost vreodată încheiat fără participarea SUA? Fie că e vorba de schimbarea climatului, de probleme umanitare, de chestiuni economice, de chestiuni de siguranţă regională, restul lumii nu pare convins că ceva trebuie rezolvat fără ca SUA să fie prezente la masa negocierilor.

Un exemplu ar fi conflictul din fosta Iugoslavie. Ce îi împiedica pe europeni să intervină, de o manieră decisivă, pentru a opri degenerarea în violenţă interetnică a tensiunilor din Balcani? Şi totuşi, nu au făcut-o de o manieră convingătoare decât după ce SUA au intrat în joc.

De asemenea, e important să ne amintim că dintre toate imperiile cu care lumea a avut de-a face, SUA s-a comportat cel mai „politicos” cu restul lumii. Fie că a fost vorba de Franţa, Spania, Olanda, Marea Britanie sau de Imperiul Roman, în momentul în care un regim politic a dispus de un „ciomag militar” de neoprit, nu s-a putut abţine să nu-i exploateze capabilităţile la maxim. SUA au dispus, şi dispun, de cea mai mare forţă militară din istorie. E o forţă militară care, în accepţiunea clasică, ar fi capabilă să cucerească fără drept de apel o enormă bucată din întregul glob. Şi totuşi, nu avem de-a face cu un imperiu american care îşi impune interesele cu forţa în permanenţă. Avem de-a face cu o supraputere care negociază mult mai des decât ar avea nevoie să facă acest lucru, dacă ne gândim la acest lucru în context istoric şi prin prisma potenţialului armatei americane..

A.N.: In cartea lor „The End of Influence”, economistii J. Bradford DeLong si Stephen Cohen au scris ca „dupa aproape un secol, Statele Unite nu mai au bani”. Daca SUA vor pierde puterea si influenta, cine va lua locul Americii – Uniunea Europeana, Rusia, China?

A.P.: China a demonstrat de curând, cu prilejul ceremoniei de decernare a premiului Nobel, o nesiguranţă de sine alarmantă. Efortul titanic de a-şi impune propriul punct de vedere în faţa restului lumii reflectă un comportament incompatibil cu ambiţia de a fi o putere geopolitică de prim rang, una care are suficientă încredere în sine pentru a nu fi atât de disperată în legătură cu părerea restului lumii în ceea ce o priveşte.

Rusia este o societate pe moarte, literalmente, o ţară care îmbătrâneşte rapid. În afara extracţiei de petrol şi gaze, economia rusească nu are sectoare competitive la nivel mondial. Mai mult, efortul de a diversifica şi moderniza economia rusă nu are nici o şansă fără un climat juridic propice, fără legi aplicate transparent, fără un grad ridicat de încredere în societate. Poate cineva să sustină ideea apariţiei unei companii ca Hewlett-Packard, Intel, IBM, Google sau Facebook în Rusia? Genul de oameni care tind să lucreze în IT, în servicii, în sectoare dinamice, aspiră către o societate deschisă, către modernitate şi către democraţie. Rusia încă nu a demonstrat că vrea să devină o astfel de societate. Ca atare, Rusia încă nu a demonstrat că poate fi altceva decât o putere care-şi propagă influenţa cu petrol şi gaze. Acest lucru este insuficient pentru a fi o superputere în ziua de azi. Ţările care vor să iasă din zona de influenţă a Rusiei nu au nimic altceva de făcut decât să îşi re-orienteze economia către consumul de energie din alte surse decât petrolul şi gazele. Fără banii din aceste două sectoare, puterea Rusiei e o noţiune fictivă la ora actuală.

Europa, ca entitate singulară, nu există. Există o adunare de ţări cu interese relativ convergente. Există o fragilă uniune monetară. Există o structură politică, dar ea este slabă. Atâta timp cât nimeni nu este capabil să enumere poziţia comună, unitară şi uniformă a întregii Europe în relaţie cu teme importante, nu putem vorbi de Europa ca putere economică sau politică.

În consecinţă, este greu să ne imaginăm cine ar putea lua locul SUA ca putere mondială. Asta nu înseamnă că SUA sunt predestinate să domine. Dar mie unuia nu îmi place ideea unei lumi în care agenda ar fi dictată de ţări cu atributele Chinei, Rusiei, sau în care agenda ar fi bâlbâită în „sommet-uri” bruxeleze.

A.N.: Intr-unul din cele mai surprinzatoare scenarii, dr. Igor Panarin, un academician rus, fost agent KGB, a declarat anul trecut ca, la un moment dat in 2010, Statele Unite se vor prabusi, impartindu-se in sase state separate, unele dintre ele controlate de tari straine. Sa dam crezare ideilor sale sau sa le respingem ca simple teorii ale conspiratiei? Este ruperea SUA o probabilitate realista in viitorul apropiat?

ziarist cu peste 10 ani de experienta in presa scrisa, in televiziune si in mediul online * a trecut de la jurnalismul financiar la oferirea de consultanta pentru inalti oficiali guvernamentali si lideri de companii * in prezent este consultant independent * in 2009, a oferit consultanta presedintelui Senatului Romaniei * intre 2006-2007 a activat ca Hedge Funds Reporter pentru Bloomberg News, articolele sale aparand frecvent pe prima pagina a unor publicatii prestigioase precum International Herald Tribune si New York Times * timp de sase ani, a fost US Markets Correspondent pentru Financial Times, la New York * a colaborat de-a lungul anilor cu revista FOREIGN POLICY, publicatiile Evenimentul Zilei, Capital, ECONOMIST INTELLIGENCE UNIT, Newsweek, cu posturile BBC World Service Radio & Television, Realitatea TV si a oferit analiza la CNN International si CNBC * in 2004, TJFR Magazine l-a inclus in „30 Under 30”, lista celor mai influenti ziaristi pe probleme de economie din SUA, cu varsta sub 30 de ani * detine o licenta de pilot (JAR-FCL Private Pilot’s License) * in 2001, a participat la o cursa ciclista de 800 de km in Alaska, strangand 4.000 de dolari pentru cercetarea SIDA * pasionat de istoria moderna a Europei de Est, de impactul tranzitiei de la comunism la statutul de membru UE al fostelor tari din blocul estic

Andrei Postelnicu

A.P.: Teoretic, orice e posibil, mai ales dacă bei suficient încât să-ţi pierzi uzul raţiunii. A lua acest scenariu în serios la ora actuală denotă însă o anumită doză de ignoranţă şi superficialitate care nu sunt demne nici măcar de mass-media românească.

A.N.: Revolta anti-dolar ce capata amploare la nivel mondial reprezinta cumva un semn al declinului SUA si al pierderii hegemoniei monedei sale?

A.P.: Este adevărat că unele bănci centrale au decis că rezervele lor valutare trebuie diversificate în aşa fel încât să nu fie vulnerabile la fluctuaţiile unei singure monede. De aici şi până la o „revoltă anti-dolar” e cale lungă, o cale care nu trebuie parcursă înlocuind faptele cu fantezia.

A.N.: Pentru unii, puterea Americii este inradacinata in mare parte in forta sa militara. Altii sunt de parere ca puterea SUA depinde pana la urma de economia americana. Se confrunta cele doua cu probleme in momentul de fata? Sau e vorba mai ales de un declin politic?

A.P.: Atât economia americană, dar şi forţele armate, se confruntă cu probleme structurale. Despre cele economice am vorbit deja. Armata americană încă e mai pregătită pentru Războiul Rece decât pentru conflictele actuale, are nevoie de o reformă din temelii.

Nu în ultimul rând, sistemul politic american pare a fi paralizat sub semnul unei impotenţe sinucigaşe, a unui populism de mâna a doua şi a unui anti-intelectualism îngrijorător. Ambele partide sunt prizoniere ale extremelor, discuţia este deturnată de voci stridente cu agende înguste, iar chestiunile „mari”, dificile – deficite bugetare, reforma educatiei etc – rămân nerezolvate.

Pe de o parte, republicanii perpetuează mituri despre taxele care trebuie scăzute pentru a stimula economia, în timp ce ţipă despre deficitul bugetar, şi dau apă la moară unei bucăţi de Americă pentru care ştiinţa şi cunoaşterea sunt inferioare mitologiei biblice. Pe cealaltă parte, democraţii nu sunt în stare să comunice cu claritate o contra-ofertă credibilă.

În consecinţă, avem de-a face cu probleme pe mai multe planuri. Trebuie însă să menţionăm că nici multe alte ţări europene, inclusiv România, nu stau mai bine. O mare parte a lumii euro-atlantice pare incapabilă să ia decizii importante şi e paralizată în faţa unor probleme care nu mai pot fi ignorate prea mult timp.

A.N.: Intr-un sondaj de opinie GfK Roper despre felul in care natiunile se califica ca „branduri” globale, America a urcat vertiginos de pe locul 7 in 2008, pana pe locul 1 in 2009, in mare parte pentru ca lumea a salutat alegerea lui Barack Obama in functia de presedinte al SUA. Poate un lider considerat el insusi un „brand” sa aduca inapoi maretia Statelor Unite?

A.P.: Nu. „Măreţia” Statelor Unite constă în capacitatea acestora de a se re-inventa. Un lider poate inspira acest curent şi-l poate stimula, dar nu-l poate crea din piatră seacă.

A.N.: Pe de alta parte, unele voci afirma ca presedintele Barack Obama pare foarte slab pe scena internationala (un sondaj recent Democracy Corps–Third Way a indicat faptul ca 51% dintre americani sunt de parere ca pozitia tarii lor in lume a decazut in timpul lui Obama), iar acest lucru, combinat cu performantele slabe ale economiei SUA, ii incurajeaza pe unii sa actioneze in moduri in care, altfel, n-ar fi facut-o. Vezi vreun semn ca SUA se confrunta in prezent cu o sfidare la nivel mondial?

A.P.: La summit-ul G20 de la Seoul, preşedintele american nu a obţinut ce a vrut. Israelul face faţă presiunilor Casei Albe în privinţa coloniilor din Gaza. Exemple ar mai fi. Cred că este prematur să declarăm că SUA nu mai au influenţă, sau că Obama nu mai este relevant. Având în vedere absenţa unui contracandidat credibil la Casa Albă, Obama are şanse să fie re-ales – nume precum Sarah Palin sau Newt Gingrich sunt glume proaste, oameni fără şanse în alegerile generale. Istoric vorbind, cel de-al doilea mandat al unui preşedinte american e momentul în care acesta are răgazul să se aplece spre afaceri externe – cu atât mai mult cu cât acest prim mandat este dominat de agenda internă şi de criza economică.

A.N.: O parte a conservatorilor afirma ca rezultatul recentelor alegeri legislative a trimis lumii un mesaj clar ca poporul american nu va accepta declinul celei mai puternice natiuni din lume. Poti sa ne spui de ce lumea are nevoie de o America puternica, infloritoare, dinamica si prospera?

A.P.: Lumea are nevoie de o Americă puternică şi stabilă pentru că nimeni altcineva nu este deocamdată capabil să-i ia locul.

Pe de altă parte, multor americani de rând nu le pasă mult de rolul SUA în lume, chiar dacă unii au un ataşament afectiv faţă de noţiunea de Americă puternică. Teza conservatorilor nu este nimic altceva decât propagandă ieftină, iar afinitatea declarată a multor imigranţi români din SUA pentru partidul republican este un basm născut din ignoranţa acestora şi percepţia că democraţii ar fi în vreun fel de stânga, în sensul de comunism.

Rezultatul alegerilor din noiembrie 2010 nu reflectă altceva decât nemulţumirea poporului american cu privire la starea economiei, în contextul aşteptărilor iraţionale pe care le avea de la administraţia Obama.

A.N.: SUA este o ţară care a reuşit să se reinventeze de mai multe ori înainte, iar America continua sa fie in invidiata de intreaga lume. Mai e insa realist faimosul „Vis american”?

A.P.: DNA-ul americanilor este caracterizat de încrederea în viitor, de optimism, de apetit pentru risc. Vorbim de o ţară întemeiată de oameni care şi-au pus viaţa în pericol să ajungă acolo – şi nu puţini o mai fac încă. Atitudinea necesară supravieţuirii unui drum lung, în condiţii mizere, convingerea că necunoscutul care te aşteaptă la destinaţie nu poate fi altfel decât mult superior cunoscutului pe care-l laşi în urmă, acest gen de gândire nu va fi eliminat din fibra societăţii americane. El reprezintă un avantaj pe care nimeni nu îl are. Atâta timp cât vor exista oameni dispuşi să-şi ia destinul în propriile mâini şi să-şi croiască o nouă viaţă sub semnul „visului american”, SUA vor avea capacitatea de a fi o societate care renaşte din propria cenuşă. Când „loteria vizelor” nu va mai avea muşterii, abia atunci vom pute vorbi de declinul SUA.

A.N.: George Friedman, fondatorul Stratfor si autorul volumului „The Next 100 Years, A Forecast for the 21st Century”, a prezis ca „SUA vor domina secolul 21”. El a mai spus ca „Europa este pe cale de disparitie” iar „China nu va putea supravietui unui miliard de tarani furiosi”. Mai mult, o majoritate covarsitoare a alegatorilor si politicienilor americani sustine teoria ca Statele Unite „sunt cea mai mare tara din lume”. Continua insa SUA sa fie cea mai mareata tara care a existat vreodata?

A.P.: Nu sunt deloc convins de existenţa acelei „copleşitoare majorităţi” a alegătorilor şi politicienilor americani care susţin că SUA sunt cea mai tare, mare şi frumoasă ţară. Da, este adevărat că pentru americani, patriotismul tinde uneori să degenereze în retorică egoistă de acest gen. Nu înseamnă însă că tendinţa unor americani de a-şi pune ţara pe un pedestal reflectă convingerea că nimeni nu e ca ei. Să fim serioşi, în fiecare ţară există cetăţeni care sunt convinşi că naţiunea lor este mai specială, şi cu o misiune unică în lume. Există destui oameni care cred că România beneficiază de o anumită binecuvântare divină, şi nu oferă nici un argument solid pentru asta, pentru că aşa ceva nu există.

Cine determină care ţară este cea mai măreaţă, puternică, frumoasă, etc? Care sunt criteriile? Vorbim totuşi de evaluări prin excelenţă subiective. A lua în discuţie ideea de ţară în termeni de „cea mai…”, cu convingerea că acest lucru este o certitudine, mi se pare o dovadă de mare ignoranţă, poate chiar de prostie. Este cu certitudine un mod ieftin de a inflama tendinţe naţionaliste searbede.

Pe de altă parte, e greu de disputat ideea că Europa e pe ducă, un muzeu plin de vechituri în care se mănâncă bine dar în care nu se face mai nimic. În Franţa, de exemplu, trei sferturi din tinerii sub 35 de ani aspiră să fie birocraţi – cine va construi următoarea generaţie de TGV-uri atunci? În acest context, disperarea cu care România îşi pune toate speranţele în Europa şi defunctele ei foste puteri este cu atât mai penibilă.

China şi Rusia au probleme grave pe care nu par a fi dispuse să le rezolve prea degrabă, iar restul puterilor emergente încă nu au resurse să „dea ora exactă” în plan mondial. În acest context, SUA sunt aproape condamnate să domine.

• N.A. Citeste in zilele urmatoare opiniile si altor analisti despre „declinul Statelor Unite”.