Apocalipsa intelectului (4)

Introduc o poveste care năvălește dinspre cândva îndepărtata Chină (actualmente tot mai proxim palpabilă), pomenind mai întâi o istorie de stepă asiatică ceva mai apropiată de Europa geofizică. E vorba de 3-4 articole sosite din Khazakstan pe o filieră de graniță vecină. Așadar, colaborări mijlocite și recomandate spre publicare în ciuda faptului că [a] numărul cam mare de semnatari (toți cu grade universitare bune și foarte bune), [b] simplitatea, elementaritatea, confuziile, repetitivitățile textuale, [c] foarte slaba/confuza traducere în engleză, le făceau inacceptabile.

Oricât ai fi (ca mine) de focos admirator și promotor al Englezei fără profesor, al cântăreței chele și-a frazeologiei conversaționale de tip Mr. & Mrs. Smith, ba chiar și al Lecției lui Ionesco, versiuni academice cum posed de la câțiva ex-sovietici și chinezi curenți nu-și pot avea loc decât pe scenele de pus mintea-n cui. Cum de pildă e simpaticul articol despre paper play; în care greu și lent pricepi că ar putea fi vorba despre „teatrul de hârtie” (elogiat cu nesfârșite encomiastici adică vorbărie goală), poate chiar despre „piese” fizicalmente din hârtie, „scenografii”, poate „jocuri” (și-așa tot impropriu) „de hârtie”; și abia după pagini întregi pomenindu-se-n treacăt sau deducând tu singur că (aspect megaimportant!) ar fi vorba de un context funebru. Așa că te duci pe net, de unde înțelegi (vezi și multe poze) cum că la funeraliile în care se abandonează ori se incinerează ofrande aduse zeilor, demonilor și mai ales decedatului, există chinezi care fac în scopul acela tot felul de căsuțe, colibe, templuțe, garsoniere, cavouri și alte miniaturi locative din hârtie și alte materii perisabile/inflamabile. O deosebit de interesantă și originală artă tradițională funerară, pe care la un moment dat bietul traducător (mai mult ca sigur, un soft încă tembel) o identifică literalmente, pe englezește, drept masturbation; probabil dorind să zică, din ideograma mâinii autorului mandarin, că este „lucru manual” sau artizanat.

Dar să lăsăm deoparte traducerile ratate și compromițătoare, sau cel puțin inadecvate, vorbind mai degrabă și cu gravitate despre acele texte care, prin propriul/originalul concept și stil scriptic, sunt slabe de-ți blochează mintea, îți reneagă efortul de înțelegere, îți umilesc nervii, îți fură timpu-acordat. În ciuda vexației și a conflictualei compasiuni, la un moment dat chiar m-am gândit să propun expunerea de așaceva într-un grupaj/secțiune aparte, tocmai pentru a arăta pieței academice mondiale ce fel de abordări, practici și submediocrități funcționează, pe ici-colo, drept intelecturi, inteligențe și performanțe profesorale sistematice, exemplare, dominante (local/regional). Nu am dus gândul/alternativa până la capăt, dar recent mă gândisem iar ca, din zecile de articole chinezești primite în ultima vreme, să fac o grupare de măcar 3-4 chiar sub titulatura „Bizare (sau controversabile) contribuții din China”. O notă editorială (sau „a redacției”) trebuind să fie inserată undeva, atrăgând atenția asupra calității lor de nonsense, mumbo-jumbo, spam, sham, skimming, abuse, fake, trojan horse. Și care, mai ales printr-un asemenea grupaj, se fac doar reprezentative, exemplare, sugestive sau tipice (dar nicidecum exclusive) pentru o campanie mult mai amplă, invadatoare și tupeistă, sistematic aplicată și susținută, deci dramatică și pernicioasă. Deși, poate o carte întreagă, făcând și mai evident genul și opera de tip „așa nicidecum”, ar putea preveni mai eficient multiplicarea/generalizarea modelului oferit, ferind viitorul de intervenția abuzivă a softurilor/Inteligenței Artificiale – cele producătoare de lucrări academice pe bandă rulantă, totodată suplinind truda individuală prin livrarea de compuneri atât fără număr cât și nemeritând nici măcar (vorba românului) o ceapă degerată, (vorba ungurului) pițula unui bănuț găurit.

Concret, dețin un solid portofoliu de lucrări stas/standard, făcute ca după o matriță/ștanță/model reiterabil (potențialmente) la infinit. Și-anume:

– Titlu pompos, promițând mult preamult (însă în felul acesta, prin termeni numeroși, putând fi agățat/anexat/recomandat de către cel mai mare număr de motoare sau softuri de căutare).

– Minim 3 autori, de „sonorități” și origini multinaționale (iarăși asigurând identificări, promovări și bifări din partea mai multor surse/pagini onlain și softuri de căutare).

– „Rezumat”, repetat un dram mai amplu în cadrul imediatei „introduceri”, în prilejul secund umflându-se cu paranteze evocând sau trimițiând la alți autori/titluri, chiar dacă, de-ar fi să pierzi vremea tot verificând, vei observa că autorii și titlurile din bibliografia sugerată ori listată-n final au vagă legătură (dacă vreuna) cu aserțiunile din propoziții. Oricum, propozițiile terminate-n trimitere sunt de o generalitate sau adecvare atât de reductibilă la banal, bunsimț, achiesare din partea a altor zeci și sute de materiale, încât trimiterea la una sau alta dintre lucrări nu se justifică. (De ce la una/aceea și nu la foarte multe altele, care pot face cam aceleași aserțiuni sau informații, mai ales că respectivele fie țin de general/universal, fie de banal/elementar, adesea prin calitatea lor chiar nemeritând sau nepretinzând trimitere ori citare?…) Urmând:

– O scanare/scalare sau trecere în revistă a „literaturii” în domeniu sau subiect, aceasta făcând un slalom destul de haotic, fără ligatură între propoziții și fraze, ca într-un colaj care te convinge că… aiurea/alandala, pere-n plop și prune-n gură. Poate chiar un soft chior a căutat/găsit oferit autorilor spre copiere și lipire pleznită aserțiuni peste aserțiuni șablonarde. De generalitate sau elementaritate, dar mai supărător: pline de repetiții ușor variate, care aduc/oferă foarte puțin, dezamăgitor până la iritant. Și, deși textul propriuzis se referă tot timpul la China (și declaratele sale tradiții, particularități sau specificități nemaipomenite) sunt pline-n paranteze ori în subsol de trimiteri la autori de pretutindeni pe glob, dar care ori se referă la cu totul alte țări, subiecte, tradiții, particularități, ori la teorii, aspecte sau tehnici de peremptorie generalitate/universalitate.

– Dacă nu s-a făcut deja în ceea ce am numit (ori s-a numit singură) „introducere”, și-anume o secțiune umflând până spre refuz cele deja anunțate/enunțate, se poate reveni, pretinzând a conține expunerea elaborată a temei. Totuși, cel mai pregnant e fragmentul/secțiunea în care (pseudo)studiul avansează imediat:

– Un experiment științifico-matematic, egal sociologic și matematic, reprezentat prin ecuații sau algoritmi și restructurat în tabele și grafice, totul aparent impresionant și impecabil formalizat. De tipul: 100 de studenți de la Universitatea X (din țara cea mare) și 80 de studenți de la Universitatea Y (de pe-un cu totul alt meridian, ales mai mult sau mai puțin bizar) sunt întrebați sau puși să facă/observe chestii. Detalii, elemente sau aspecte cu minimă legătură logică sau chiar fără niciuna, despre preferințe sau „efecte” mai mult sau mai puțin cognitive, practice, obiective sau mentale, emoționale, subiective. Se enunță vreo metodă sau gen de operație, dar detaliile sunt lacunare, încrederea cititorului trebuind să fie oarbă/deplină. Și se extrag și sublimează valori de sutimi/miimi ori procente, dovedind faptul că nuștiuce variantă sau întrebare/răspuns de anchetă a fost bifată de 40% dintre respondenți, alta de 45%, alta de doar 35% respectiv 65%. Dar dacă ești chiar atent, analitic și reflexiv, observi totuși că valoarea euristică a unor asemenea rezultate, dincolo de a fi pretinsă declarativ, este 0. Impresionând pe nimeni (înafara unor softuri sau poate pe unii administratori/evaluatori scientometrici). În principiu, sondajele respective demonstrează nimic, iau ochii doar celor pripiți ori fraieri; iar mai grav: ochii celor care atunci când vine vorba de calcule matematice și statistici în articole vorbind despre arte frumoase, mobilier țărănesc, dans, muzică sau ceramică antică, studiul unei tehnici instrumentale savante sau folosirea elementelor de folclor în pop-ul sau jazzul actual, deși nu pricep nimic consistent, totuși aplaudă sau dau cote supreme de punctare. Repet (și asigur): nu fac aici generalități sau impresii personale, doar rezum (chiar cu factor de risc) ceea ce ar dovedi la lectura atentă și educată a textelor de aparentă bogăție și varietate tematică, în realitate de formalism reductibil, permutațional, valabil pentru un orice, eșuând în irelevant sau banal.

– La final, secțiunea de „discuții” sau „concluzii” reia sau repetă, variat sau chiar identic, aceleași fraze de valabilitate extinsă, de platitudini întâlnite deja în primele secțiuni/capitolașe, nesusținute cu aproape nimic de experimentul sociologic, statistic, matematic care impresionează doar pe necunoscători (sau scientometricienii formaliști), care rămâne însă o improvizație simplistă, amatoristică, preapuțin relevantă față de a sa prețiozitate și relevanță pretinsă, nedepășind orice intuire de bunsimț elementar, așadar de relevanță mai rău ca minoră, dispensabilă chiar. Și, spre apoteotic final: alte fraze propagandistice, vagi, găunoase, obligatoriu pompoase.

Cu privire la disfuncționalitatea trimiterilor (paranteze în text ori note de subsol), evocarea sau pseudocitarea altora e adesea suprarealistă, fantezistă, imposibilă. De pildă autorul la care se face referire/trimitere scrie despre niște lucruri petrecute-n Danemarka (unde știm de secole că e ceva putred), în vreme ce articolul ipochimenului în cauză scrie exclusiv despre chestii-socoteli din marea Chină (o cu totul altă minunată țară a tuturor posibilităților). Ori autorul pomenit în frecventa paranteză și finala bibliografie a scris despre, să zicem, fantoma iubitei în goticul englezesc, în vreme ce dragul de chinez are drept subiect tracul de scenă la operetiști și pianiști. Pretinzând și chestionare aplicate din care se vor fi obținut procente, insertând/afișând grafice și tabeluri scalare, toate acestea reducându-se la demonstrarea banalității că operistul, care stă și cântă vocal două ore de-ampicioarele riscă să-i tremure genunchii, în vreme ce pianistul care stă binemersi așezat, ba mai dă și din gleznă când apasă ritmic cu șpițul pantofului pedalierul de piano/forte, are tremurici mult mai micuț și rar. Sau că femeile sunt mai emotive decât bărbații – iarăși concluzie de milioane, căci altminteri chiar se-ndoia careva. Acumulate, asemenea propuneri „științifice” îți fac sila sugerată de neaoșele „nuci în perete”, „muște-n lapți”, „muci în fasoli”, gândindu-te cu groază cum să le explici semnatarilor trimiterea-n perjea originară numită verde reject, căci îți dai seama că respectivii lipsiți de scrupul sunt și mulți și impetuoși, persistenții devenind automat agresivi.

Asupra medianului element/fragment cu rol de argument și demonstrație de „știință exactă”, în cadrul acestor ultramoderne texte de studii culturale sau științe umane, mai ales că menit e să-ți ia ochii/fața și să-l crezi pe cuvânt, simt că trebuie să revin. Fiindcă dă aparența studiilor specifice științelor exacte (chiar excelând în sistematizare formală). Numai că, în concretul substanțial al textului, inclusiv respectivele formule matematice și imediata lor traducere-n termeni descriptivi sau asertorii excelează-n nonsens. Apelând la „Platforme” și „Aplicații” electronice de ultimă oră, la Testul Shapiro-Wilk, Scala lui Likert, (coeficientul) Kappa al lui Cohen (etc, etc), + calculele/automatismele și-ntabulaturile programului Excell (& Co), se extrag niște formule/ecuații matematice care cică „simplifică înțelegerea și explicarea” rezultatelor unor sondaje sau anchete statistice, în realitatea aplicării în cadrul narativului antecesor și posterior servindu-ți pe tavă nu „fiabilități” ci pure nonsensuri, confuzii, platitudini, fantazabile chiar și fără niciun deranj pompos. Dacă nu depășește știutul, bunul simț, intuitivul sau banalul previzibil, orice strofocare cu paravan „pur” empirico-științific e șaradă. Cu-atât mai mult cu cât, grație softurilor în care poți băga de la nimic la orice, ele pot fi făcute și total impropriu: speculând, deraind, bătând câmpii. Datele de imput concret vor fi oferite la cerere (zice nelipsita declarație din disclaimer-ul fiecărui articol), tu știind sigur că nimeni n-o să ceară asemenea plictisitoare și-alunecoase socoteli.

Pe cât de interesant pe-atât de dubios, în ultimele asemenea 12-15 articole primite spre publicare textul depeșei-meil al agentului/misitului care, în calitate de coautor, este și „corespondentul” răspunzător de text, contacte și replici, nu mai este unul de simplă prezentare și adresare/ofertă. Chiar dacă autorii sunt (par a fi!) diferiți, scriu de la Universități declarat distante, au origini etnonaționale diverse, stasul este identic. O frază de maximă politețe (flatarisire); titlul cel excesiv de lung (explicit sau pompos, dar cu termeni/concepte multiple), rezumatul cu care debutează și articolul atașat separat; rândurile de „disclaimer” (autorii au contribuții egale și-și asumă orice te-ar duce capul și ce nu, nu există conflicte de interese, articolul fie a avut sponsorizarea centrului sau institutului cutare, fie n-a avut nicio finanțare sau contracte problematice/limitative, textul n-a fost deja trimis/supus atenției altor reviste); o listă de referenți (internaționali), pe care respectivul autor-șef ți-i recomandă drept experți în domeniul propriului studiu, totodată gestul apărând ca și cum ți-ar face un serviciu nominalizându-i, deci ușurându-ți propria muncă. La punctul acesta, cine e foarte ocupat și are puțini colegi sau prieteni abordabili (pentru a citi și-a face observații, critici sau recomandări autorilor, propunând sau nu textul întru publicare), chiar riscă să ia de bună lista respectivă, deci să apeleze la nominalizați. Atât doar că nominalizații recomandați sunt și nu sunt (în sensul de-a fi cunoscători sau experți ai domeniilor), iar de pierzi vremea să-i cauți, fie nu răspund la imeiluri date, fie n-ai de unde ști dacă-s chiar ei sau cu totul altcineva în dosul adreselor și răspunsurilor electronice, fie nu există deloc, fie-s doar amici sau co-autori (tot ciudați/dubioși, în interiorul aceluiași grupuscul de pseudoautori care scriu/publică aiurea, colectivist și cumulativ, în preamulte și variate teme/domenii). Fie sunt niște semi-fantome, toate implicate compromițător în producerea/reproducerea aceluiași fel de varză intelectuală artificioasă, de ghiveci sau colaj de platitudini, parafraze, plagieri, autoplagieri. Mai mult chiar, în loc de peer-și (alias experți în fix domeniul articolului literar, artistic sau vast cultural) dai de chimiști, microbiologi, optometriști. Nu demult, navighez un pic după o referentă kazako-azeră, recomandată drept expertă în comentarea similarităților ceramicilor din neolitic până-n evul mediu și chiar prezent, dar după cele 3 texte publicate de dânsa internațional realizez că nu e deloc versată în așaceva. Și mai aflu că unul dintre cele 3 texte ale sale este retras/șters de către o revistă britanică, care își cere scuze printr-un fel de afiș public în propria pagină, zicând că articolul cutăresei a fost publicat însă iute excizat din cuprins deoarece fusese integrat în baza unui referat fictiv, care-a indus în eroare redacția și s-a dovedit abuziv. În rest, pe unii autori nu i-am putut afla ca profesând la universitățile indicate/declarate de ei înșiși (+ facultăți sau centre cu denumiri care nici nu există, ori cel puțin în engleză pot avea denumiri diferite, cu-atât mai mult cu cât transparența unor instituții chineze este minoră, neavând lista cadrelor și a poștelor lor electronice). Am scris la două asemenea instituții, cerând confirmarea numelui și postului câte unui profesor, primind răspuns 0. După 12 zile de la primirea unui asemenea articol tipic îi răspund „autorului” (deepest regrets: unpublishable with us), pentru ca în loc de nimic sau mersi, pledoarie sau înjurătură, să primesc imediat replica automată: „This mailbox is disabled”. Neavând cum să-l mai anunț, probabil că-l vor fi înștiințat ceilalți conaționali (din același sistem de producție refuzat). Sens în care am așteptat o vreme, să se sfătuiască frații, sperând ca sistemul lor să-și suspende năvala. Între timp tot continuând să mai apară câte-un curierat de gen. Ultimului i-am aruncat ceva mai răspicat: I already announced other colleagues of yours (performers of the same factory-style of repetitive, artificially mass-production papers) that such kind of works were ethically dubious, hence we’re not publishing them.

Ciudat/neciudat, majoritatea referenților indicați/recomandați de către îndoielnicii mei coautori sunt localizați în Khazakstan, Bulgaria, Ukraina, Emiratele Arabe Unite. Cel puțin pentru țara din urmă, numele difereau minimal (doar unul? precis doi sau trei? Oare nu același/singurul, cu prenume sau cel puțin adrese diferite?). Altădată cineva cu nume maley (poate thai sau lao), totuși din Malayesia, de unde mai degrabă te așteptai să ți se recomande tot cineva cu nume chinez, așa cum se face repetat în cazul unui tovarăș cetățean australian. Și dacă te uiți la ce fac respectivii în corespunzătoarele universități/facultăți/catedre/țări/orașe, ce publică și expun onlain, te-ngrozești de diversitatea divergentă sau paralelismul preocupărilor proprii, de incompatibiliatea vizavi de conținutul, tema sau domeniul major al articolului trimis spre publicare în (pentru ei) occidentala/europeana/internaționala Lomania. O oarecare similaritate, precis mică sau foarte parțială, la nivel de termeni tehnico-scientiști, se remarcă totuși. Ceea ce mă face și să cred că, dacă nu negreșit acești colegi stranieri (mai mult sau mai puțin vecini) sunt deja racolați consimțit într-o rețea de colaborare globală cvasi-oneroasă, poate că sunt cooptați doar prin bineștiutul phishing, adică recoltați de către un soft ori bot (ce doar caută similarități terminologice prin onlain și deservește direct comanditarului nume, afiliații, adrese). Neștiind asta, vecinii și frații/verii noștri de istorice suferințe est-europene pot cădea-n plasa generozității de a citi și recenza sau cosemna articole doar din cauza ocaziei/bucuriei de a coopera pe plan internațional, în baza naivității sau iluziei de-a bifa fleacuri „impresionabile” în CV, respectiv înaintea propriilor scientometrologi care-i gradează/punctează/evaluează mecanicist. Deci este posibil să fie de-acord ca, de formă, să muncească formal, să comită formalisme al căror profit consistent să nu-l prevadă deloc, oricum profitul cel real bătând cu totul altundeva. Poate că nu e negreșit vorba și despre eventualul monetar gri… Dar știind generozitatea materială a chinezilor când e vorba de colaborări internaționale (cheltuieli, favoruri sau îndatorări amiabile, invitații și visiting guests, conferințe ori lectorate plătite regește)… Nu se poate uneori sfârși în posibile compromiteri, viitoare regrete?

Dar să lăsăm pentru moment politica și acceptul unor posibile și tranzitive șifonări (compensate de alte fudulii și bunăstări economice). Revenind strict la munca pervertită și ajutată în acest sens chiar de către IA, merită reținut și priceput bine: stasul/matrița/modelul acestor articole e unul care permite replicarea (prin substituție și permutare de termeni cheie) aproape fără număr. La concret, este vorba de materiale care, prin masivitatea aglutinării de formule generalizante și aserțiuni aproape universal valabile, dacă schimbi de pildă numele China cu Africa, India, America de Sud, substantivele și adjectivele rămân aceleași, se potrivesc (fără risc sau cu erori minime). Dacă, de pildă, vorbind despre subiecte impalpabile sau obiecte tangibile, arte convenționale sau nații convenite, substituindu-le (într-un text piatra, în altul fierul, un motiv epic cu altul liric, nu contează din ce cultură, dacă substitui mobilier cu gastronomie și o etnie cu numele aproape oricărui alt popor sau nație), întregul blabla aparent analitic și sintetic, în realitate doar banal, imprecis ori generalizant, merge. Iar procentele de anchetă statistico-procentual-sociologică… putând fi nu ușor efectuate practic/de-adevăratelea, nici interpretate cu expertiză de profesionalism avansat, pot fi și scoase direct din burtă ori fantezie, ca din joben de prestidigitator – cine/cum să verifice?

Mă tem că softurile de IA devin tot mai performante în sens ajutător și totodată pernicios. O dată, traducerile automate (din limbi atât de dificile și de-un cognitivism și conceptualism foarte non-european, cum sunt cele sino-japoneze) devin tot mai bune/performante, înlocuind mintea, memoria, agerimea și flexibilitatea omului. Precis există tot mai multe asemenea softuri-robot, elaborate fie centralizat, fie independent, de laboratoare diverse, deoarece brațul de articole asupra cărora m-am concentrat în prezentul articol, venit/primit de la autori foarte variați și din instituții distante, au grade diferite de competență lingvistică (la nivelul translatării-n engleză a originalelor mandarine). Numai că opera lor robotică nu se oprește aici.

Mă tem că toate aceste piese de trudă intelectuală, fiind similare până la identic (cu excepția unor variabile, deși aparent centrale și radical diferite, totuși ușor de permutat sau insertat la minim risc), sunt rezultatul unui auctoriat de procesare mecanică, datorat softurilor-boți, și-anume de căutare, identificare, extracție și minimă alterare prin simplificare și parafrazare de fraze și paragrafe. Chiar și bibliografiile pot fi pescuite și oferite automat, fără minimă consultare personalistă a lucrărilor originale tipărite, ci doar în baza extractelor mai mult sau mai puțin corecte și adecvate (cu-atât mai mult cu cât devălmășia și puțina lor aranjare logico-coerentă dă serios de suspectat sau gândit).Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro