Aspru cu Ion Iliescu, un important intelectual român spune că a-i pune pe umeri toată vina înseamnă a-i scăpa pe cei din spate, care încă joacă România după propriile interese

Disident anticomunist, arestat în decembrie 1989, Gabriel Andreescu a fost unul dintre criticii consecvenți ai lui Ion Iliescu în toate mandatele președintelui. Acum, el a așteptat câteva zile, pentru a se diminua starea de polemică publică și scrie în Contributors un articol de opinie, preluat HotNews, despre rețeaua Securității, cei care s-au ascuns mereu și se ascund și azi în spatele lui Ion Iliescu.

Au trecut câteva zile de la funeraliile de stat cu care ne-am despărțit de Ion Iliescu. Simt nevoia să adaug câteva gânduri despre responsabilitatea politică a lui Ion Iliescu, despre „omul Ion Iliescu” și despre atitudinea publică în ce-l privește. Pentru mai multă claritate a temelor, am pus multele detalii la subsol.

Nu pun pe cei doi umeri ai lui Ion Iliescu evoluția puterii politice în România după revoluție. El a fost o unealtă a elitelor securisto-militare existente în acel moment în România. Era aproape imposibil ca ocupanții pozițiilor cheie în sistem, și cu acces la arme, să riște darea lor la o parte. Aveau toate motivele să fie speriați de ura strânsă ani la rând de populație, manifestată atât de vocal pe străzile Bucureștiului și în declarațiile publice ale elitelor culturale și politice. „Foștii” se luptau pentru siguranța lor și pentru întrevăzuta bogăție de mai târziu, iar Ion Iliescu a convenit să urmeze această politică. Dacă el refuza, era ales altul[1].

Responsabilitatea politică și măsura umană

Despre responsabilitatea politică a lui Ion Iliescu s-au spus deja lucruri relevante. O să citez câteva.

Ioan Stanomir:

„Ion Iliescu a întemeiat un stat pe clientelism, pe cleptocrație și pe inegalitate în fața legii”; în perioada 1990 – 1996 a fost: „aliat al Vetrei Românești, aliat al PRM, aliat al PSM, aliat al UNPR, omul care a împiedicat în mod eliberat orice tentativă de reformare a statului în direcția protejării proprietății private și a consolidării statului de drept”[2].

Tom Gallagher:

Ion Iliescu „a fost instrumentul prin care s-au pus bazele unei noi ordini politice ce le-a permis politicienilor să devină persoane privilegiate, cu averi necuvenite, obținute în mod necinstit, și să extindă beneficii de la stat către clienții lor, în timp ce cetățenii obișnuiți rămâneau constant excluși de pe lista beneficiarilor”; „el a sabotat șansa României de a se integra în Occidentul democratic într-o manieră comparabilă cu cea a Poloniei sau a țărilor baltice”[3].

Alina Mungiu Pippidi:

„…a gonit o generație din țară și ne-a patronat democratizarea fără decomunizare, din cauza căreia foștii securiști au profitat în detrimentul societății”[4]; nu i se poate ierta marea vină, „învrăjbirea societății”[5].

Pradă folosită pentru a șterge amintirea Securității și a crimelor ei din timpul Revoluției

Am enumerat mai sus opinii pe care le asum la rândul meu. Cu o excepție: punerea pe umerii lui Ion Iliescu, în întregime, a responsabilității pentru cele întâmplate în prima parte a anilor 1990. Având în vedere mijloacele simbolice și practice avute la dispoziție, Ion Iliescu este deplin „responsabil politic” pentru întemeierea unui stat bazat pe clientelism și pe cleptocrație, pentru sabotarea șansei ca România să se integreze în Occidentul democratic comparabil cu Polonia și Țările Baltice, pentru învrăjbirea societății. Doar că aceste evoluții nu au fost determinate de Ion Iliescu, ci de o forță colectivă: elitele securisto-nomenclaturiste care au acționat împreună cu o acuitate a intereselor pe care Ion Iliescu nu le avea și în raport cu care el nu conta[6]. Iată de ce este de pus acest accent.

Centrarea atenției pe Ion Iliescu a devenit o resursă a manipulărilor care de 35 de ani au ca scop obliterarea faptului că Securitatea a fost factorul cheie de represiune în regimul comunist. Securitatea a fost gardianul acelor politici inumane care au împins populația la disperarea descătușată în 1989 prin revoluție. Securitatea a fost organizată să înăbușe revoltele populare: a făcut-o în 1977 pe Valea Jiului, în 1987 la Brașov și a blocat din fașă marele protest pregătit să aibă loc la 14 decembrie 1989, la Iași. Securitatea a folosit toate mijloacele avute generos la dispoziție ca să curme răzvrătirea populației între 15 și 25 decembrie. De data aceasta nu a mai reușit.

Împotriva evidenței, vreme de 35 de ani a fost promovată ideea unei lovituri de stat comandată și dirijată de la Moscova. Menită să pună în umbră victimele și călăii lor, a fost elaborată și răspândită din primele luni de după decembrie 1989 de înalții ofițeri ai represiunii de altă dată: Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, Ristea Priboi, Cristian Troncotă, Neagu Cosma, Pavel Coruț, Corvin Lupu, Vasile Mălureanu și atâția alții dintre ei[7]. Această narațiune a fost demontată pas cu pas, înlocuind speculație după speculație cu documente și mărturii[8].

Manipulările securiste și pro-securiate au căpătat o nouă vigoare în ultimii ani. Rechizitoriul Dosarului Revoluției Române din decembrie 1989 l-a transformat pe Ion Iliescu în marele vinovat pentru miile de morți și răniți ai Revoluției și întrucât el, împeună cu câțiva colaboratori  din acel timp, sunt cel mai ușor de asociat cu sovieticii. Principalul artizan al acuzărilor[9], Șeful Secției Parchetelor Militare din Parchetul General, Cătălin Ranco Pițu, avea drept cea mai înaltă treaptă profesională un masterat de ”Securitate Judiciară” unde au predat ofițeri ai fostei Securități, ai SRI și ai Armatei. Unii dintre aceștia fuseseră acuzați de a fi participat la reprimarea revoluției[10].

Ultima și cea mai formidabilă manipulare a lui Ranco Pițu constă în reușita de a arunca o aură sovietico-rusă asupra mineriadelor. În cartea sa Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990 el se referă desigur și la SRI, și la foste cadre ale Securității, căci nu se putea altfel, dar insinuează repetat un fel de influență sovietică remanentă. În loc să explice acțiunile lui Virgil Măgureanu prin anii de la Securitate, el îi asociază mintea cu cea a lui Silviu Brucan căci cei doi „se aflau pe aceeași lungime de undă” (fiind autori ai loviturii de stat sovietice). Susține că adevărul mineriadelor nu putea fi dorit, întrucât dezvăluirea lui era împiedicată de „întreaga rețea filo-sovietică instalată direct în vârful politico-militar al statului român”.

Concluzia acestui fost Șef al Secțiilor Parchetelor Militare din cadrul ÎCCJ:

Dacă privim dintr-o anumită perpectivă, rezultă că în iunie 1990 liderii tuturor entităților care s-au războit violent (președinție, Guvern, Ministerul Apărării, manifestanții anticomuniști, provocatorii, minerii) erau în marea lor majoritate kaghebiști, ghereuriști și securiști sau cine știe ce combinație între cele trei „calități”[11].

Iată ce paradox: la 35 de ani de la evenimente, Ion Iliescu este aruncat mulțimii precum o pradă ca astfel aceasta să-și piardă timpul răfuindu-se cu „Marele agent al URSS”, în loc să-și amintească de Securitatea națională și de întrebarea: „Cine a tras în noi în 22”?

Rămâne faptul că spre deosebire de rolul jucat în timpul Revoluției, de ales conjunctural al elitelor securisto-comuniste[12], la mineriade Ion Iliescu a avut rolul dintâi. De la punerea de către el a etichetei de rebeliune legionară asupra protestelor din Piața Universității și de la chemarea minerilor, până la aducerea de mulțumiri trupelor paramilitare care acționaseră cu o îngrozitoare brutalitate, Ion Iliescu a patronat terorizarea unor oameni nevinovați. Sângele acestora s-a scurs sub ochii săi. Așa ceva nu se uită și nu se iartă nici în ziua morții sale.

Omul

Așezarea lui Ion Iliescu sub cupola unei cruzimi apocaliptice ar fi de asemenea o greșeală. Sunt contexte în care deciziile unor oameni se înlănțuie într-o logică care scapă și puterii imaginației lor, și puterii voinței lor.

Ion Iliescu a avut din tinerețe o rapidă ascensiune în elita PCR. Crescut de un tată comunist ilegalist ajuns în aceeași închisoare cu Nicolae Ceaușescu, unde copilul Ion Iliescu le făcea vizite, pare că nici nu se putea altfel. A fost trecut pe linie secundară în anii 1970, când a sfidat perechea conducătoare. Atitudinile lui Ion Iliescu în ultimul deceniu comunist sunt invocate mai ales pozitiv. Comunitatea celor care lucraseră sub conducerea lui în ministerul Apelor îi arătau pe față simpatia[13]. Au circulat istorii despre faptul că ajungea de dimineață la birou, iar secretarele își găseau cafeaua pregătită. Nu era arogant, nici arivist, nici grobian. Era capabil de atitudini care surprind pozitiv. Invitat fiind la aniversarea a 15 ani de existență a revistei Academiei Cațavencu, la Balul ei, a urcat pe scenă și s-a întrecut în autoironii[14]. Va scrie Doru Bușcu: „… dacă i se dau la o parte meritele și i se păstrează doar defectele, un lucru e sigur: inteligența și umorul nu s-au numărat printre defectele lui”.

Om citit, absolvent a trei facultăți, Ion Iliescu a avut gesturi de mărinimie față de unii intelectuali. La dispariția lui, Alina Ledeanu, Președinta Fundației Culturale Secolul 21, a simțit nevoia să scrie un memento mori: „Astăzi, 7 august 2025, zi de doliu național, îmi reamintesc, cu reverență, de decizia Domniei Sale din mai 2002: aceea de-a decreta funeralii naționale pentru poetul ȘTEFAN AUG. DOINAȘ, deși acesta îi fusese redutabil adversar politic, și de-a dispune înmormântarea cărturarului-academician alături de soția sa, marea balerină IRINEL LICIU, care-și urmase soțul în moarte”.

Ar fi de dorit un autor care să vorbească despre viața lui Ion Iliescu cu perspectivă istorică și cu acuitate umană. Pentru o astfel de carte, pare să nu fi trecut suficient timp.

Controversa funerariilor naționale

Pe 7 august a.c., zeci de persoane s-au adunat în Piața Universității ca să protesteze împotriva decretării doliului național. Au cântat „Imnul Golanilor” și au povestit despre teroarea pe care au trăit-o cu 35 de ani în urmă. Cineva care nu le-a ascultat istorisirile sau nu a fost martor el însuși al envnimentelor nu poate realiza în adevărata măsură legitimitatea revoltei lor[15].

Ziua de 7 august a.c. fusese declarată zi de doliu național „în semn de respect față de memoria fostului șef al statului, Ion Iliescu”. Președinții Nicușor Dan și Klaus Iohannis au refuzat să meargă la funerarii. În ședința de Guvern, USR au cerut să nu existe doliu național „Din respect pentru victimele Revoluției și ale mineriadelor”. Reprezentanții USR nu vor participa la funeralii și nici cei ai UDMR.

Mai multe persoane publice au susținut că Președintele trebuia să participe la ceremoniile de stat ca semn de respect pentru instituția prezidențială. Doar că declararea unei zile de doliu național este un atribut al guvernului. Legea stabilește norme aplicabile funerariilor oficiale, însă nu cere desfășurarea lor, nici prezența Președintelui. Guvernul condus de Ilie Bolojan a decis doliul național întrucât a cerut-o PSD, iar acesta trebuie menajat, fiind partener la guvernare.

Paradoxal, în tot acest context, inculparea lui Ion Iliescu pentru crime împotriva umanității în dosarul mineriadei a părut mai curând marginală. Legislația română condamnă cultul unei persoane vinovate de crime împotriva umanității, iar o zi de doliu ar fi expresia supremă a unui astfel de cult.  Desigur, legea cere „proba faptelor”, care este decizia judecătorească. Cum s-o arăți, de vreme ce procesul mineriadei nu a fost finalizat nici astăzi, la mai mult de 35 de ani de la evenimente? Nu există un act cu valoare juridică care să fi stabilit că Ion Iliescu s-a făcut vinovat de crime împotriva umanității. Însă vina absenței unei decizii judecătorești revine, în totalitate, justiției române. Existența crimelor împotriva umanității în dosarul mineriadei și ca urmare, responsabilitatea lui Ion Iliescu pentru aceste crime, inclusiv juridică, se află totuși dincolo de orice dubiu.

Ne întoarcem din nou la vechea problemă a societății românești, din nou și din nou actuală: nu formele ne lipsesc, ci decența de a respecta realitățile. Este covârșitor câte fapte se pun pe umerii lui Ion Iliescu, menite să servească interesele altora. Și câte alte fapte ale celui mai vizibil om de stat de după Revoluție nu sunt clarificate și recunoscute pentru ca societatea românească să se poate desprinde, înseninată, de trecut.