„Atrocitățile merită auzite” – Interviu cu realizatorul unui spectacol de teatru de 7 zile și 7 nopți, cu 500 de actori, despre abandonul copiilor în România

Între 15 și 22 februarie, Bucureștiul va găzdui cel mai lung eveniment teatral din lume, un spectacol de teatru susținut neîntrerupt timp de șapte zile și șapte nopți de peste 500 de actori, la Galeria de Artă Galateca. 

• Evenimentul, inițiat de actorul și dramaturgul Alexandru Ivănoiu și organizat de Asociația A.R.T. Fusion sub umbrela Papercuts, își propune să ofere un spațiu de reflecție colectivă asupra abandonului copiilor din România, o rană adâncă a istoriei recente.
• Alexandru Ivănoiu a acordat un interviu HotNews despre ce înseamnă proiectul „Horror Vacui”, cum s-a născut acest demers și ce impact speră să aibă asupra comunității.

Într-o lume în care tăcerea în fața traumelor trecutului pare să fie regula, proiectul Horror Vacui își propune să schimbe această paradigmă printr-un act artistic de o amploare fără precedent. 

– Cum s-a născut ideea de a organiza cel mai lung eveniment teatral din lume? Mai ales că niciun spectator nu va putea să asiste la întreg performance-ul, dată fiind durata extrem de mare.
– Alexandru Ivănoiu: Cred că este anul în care mi-am auzit cei mai mulți prieteni că vor să plece. Noi, în România avem o relație mijlocită de abandon. Noi cu statul, noi între noi, noi pe noi. 

Parcă orice am face, ne e teamă că nu vom fi văzuți și/sau auziți. În acest context parcă doar ceva de proporții poate genera o reacție. Formulările de tipul „cel mai/cea mai”, deși ușor senzaționaliste, atrag atenția asupra poveștii. 

Iar în cazul nostru atenția e importantă, este mutată către subiect, către povestea copiilor instituționalizați și a abandonurilor duble sau triple prin care au trecut. Spun duble și triple, pentru că dincolo de părinții lor care i-au abandonat (pentru orice motive posibil sau imposibil de înțeles), în multe povești copiii au fost abandonați a doua oară de stat și poate a treia oare de noi, cei care ne uităm cu viteză către trecut.

– Cum va fi structurat programul pe parcursul celor 7 zile, având în vedere continuitatea non-stop?
– Fiecare actor va umple un segment de 20 de minute. Aceștia vor avea un text suport, pe care îl pot citi sau învăța, pe baza căruia pot construi un întreg moment sau pe baza căruia să susțină o pauză grea. 

La început și la final există un moment ștafetă, există acest schimb între actori, ca o strajă. De asemenea, recomandăm actorilor să vină cu 20 de minute înainte. Astfel, îl pot vedea pe colegul de dinainte, iar acesta poate avea minimum un spectator, indiferent de ora la care performează. Invităm și publicul să accepte demersul ca unul fluid.

„Noi am lansat invitația către cei de la Guiness pentru a înregistra recordul”

– Cum a fost construit conceptul de „teatru durațional” pentru această reprezentație de 7 zile? Va intra acesta în Cartea Recordurilor? Va exista un arbitru de la Guinness Book?
– Teatrul durațional este o formulare relativ recentă. În istorie au existat diverse manifestații de teatru ale căror formate se leagă de un timp foarte lung de reprezentare. Noi am lansat invitația către cei de la Guiness, însă aceștia primind incredibil de multe solicitări, nu știm dacă se vor putea alătura săptămânii 15-22 februarie, dar avantajul nostru este că vom înregistra tot spectacolul, deci poate primi retroactiv recordul, în cazul în care se înscrie într-o categorie sau alta. 

Este important de înțeles că aceștia creează sau adaptează specific o categorie pentru a măsura gradul în care evenimentul reprezintă un record Guinness. Momentan, în Cartea Recordurilor este înscris ca deținător al titlului „Lamb’s Player Theatre” cu 100 de ore de teatru. Noi vom avea 168, dar intuiția îmi spune că avem și o categorie foarte specifică unde vom activa ca format de reprezentație.

– De ce ați ales tema abandonului copiilor și ce impact sperați să aibă asupra publicului?
– Sunt multe istorii și probleme care ar merita genul acesta de format. Sunt povești pe care timpul și ignoranța le transformă în tragedii. Am ales abandonul ca temă din motive personale și din întâlnirea cu munca imensă depusă de colegii de la Muzeul Abandonului în vindecarea acestei răni. 

Fiind o rană a timpului și a golului, am determinat o legătură între format și temă. Atrocitățile pe care le regăsim în poveștile de la Muzeul Abandonului merită auzite, merită să persiste până la recunoaștere formală. Oameni în vârstă, în deplinătatea facultăților mintale, constant și consistent i-au trădat pe cei vulnerabili. Sperăm să determinăm în public opusul, oameni de toate vârstele, mai implicați, conștient și rezilient. Oferim publicului, în urma unor dezbateri cu partenerii de la „Politică la Minut”, „Declic”, „Justice Initiative” și „Centrul de Resurse Juridice” un Abecedar al implicării. 

O formă de donație a timpului în raport cu o cauză precisă. Cerem foarte concret înființarea unei comisii prezidențiale care să cerceteze istoria pe care noi o prezentăm în spectacol, pentru a face un prim pas concret și legal în recunoașterea pe care o merită aceste victime și pentru a ne înscrie în recomandările rezoluției 2533 a Consiliului Europei.

– Cum ați selectat actorii implicați în acest proiect și ce aduce fiecare în plus la acest demers?
– Am pornit de la imens de multe liste. De unde fiecare i-a contactat pe cei pe care i-a crezut potriviți pentru proiect. Am sunat și am dat mesaje, am așteptat emailuri și tot așa. Colegii mai tineri din UNATC și-au chemat colegii și absolvenții altor facultăți de teatru.

Am adăugat actorilor și o listă impresionantă de vorbitori, pe care i-am invitat să vorbească despre o Românie ne-abandonată. (Georgiana Pascu de la CRJ, Andreea Oglagea de la Asociația ART FUSION, Zarug, Victor Ciubotaru de la Accept și mulți alții).

„Nu ne așteptam ca o artistă atât de importantă din spațiul norvegian-britanic să facă parte din proiect”

– Ce ne puteți spune despre participarea actriței Kate Pendry, câștigătoare a premiului Ibsen, și implicarea ei în dezvoltarea proiectului Horror Vacui?
– Proiectul, sub finanțarea Granturilor SEE, a conținut un schimb de experiență în Oslo, facilitat de partenerii noștri Feil Theater, o minunată companie care își concentrează eforturile pentru a crea teatru accesibil pentru copii. În cadrul schimbului de experiență am întâlnit-o pe Kate. 

Nu credeam și nu ne așteptam ca o artistă atât de importantă din spațiul norvegian-britanic să facă parte din Horror Vacui, voluntar, acoperindu-și singură costurile de cazare și transport. Ne onorează, emoționează și responsabilizează prezența ei.

– Care sunt criteriile de selecție pentru poveștile personale sau mărturiile incluse în performance?
– Am căutat povești în care nevoia de a relata o istorie personală primează în fața căutărilor literare. Poveștile oneste despre momente în care oamenii au trăit oroarea de vid sau în care au învins-o au fost cele importante. Textele de teatru, poezie care își căutau mai degrabă un loc de reprezentare au fost cele la care am renunțat uneori. În principal nu pentru că aveau o calitate contestabilă, ci pentru că alt fel de texte merită prioritizate.

– Cum vedeți rolul artei în medierea emoțională a unor traume istorice precum abandonul?
– Cred că arta are acest drum al adevărului. Colaborează și e tangentă de multe ori cu știința, dar reușește să dea mai departe un altfel de adevăr, unul incontestabil și greu de explicat. E ceva ce odată ce ai atins nu mai poți minți în sinea ta. Traumele istorice au altă densitate a acestui adevăr, au o greutate a nedreptății care te poate strivi. Sau te poate elibera.

Avem nevoie de artiști să spună pe scenă lucruri pe care noi nu le-am fi putut spune niciodată așa. Sau pe care voiam să le spunem, dar nu aveam cuvintele. În definitiv, uneori arta pansează niște răni pe care nici nu știam că le avem. Și toate aceste beneficii într-un spațiu al colaborării și un spațiu al „împreună”. Într-un spațiu în care „noi” și „ceilalți” e mai puțin identificabil ca în social media sau în camere închise. Abandonul se rezolvă împreună.

– Ce sperați să învețe publicul despre abandonul din perioada comunistă prin participarea la acest eveniment?
– Abandonul din perioada comunistă nu este doar al statului față de copii. Sunt și copiii noștri. Cum casele din Uranus sunt și casele noastre, cum oamenii pe care i-am închis sunt și prizonierii noștri. Tot ceea ce a dispărut, a distrus și a vătămat perioada comunistă ne doare și îngreunează și azi. 

Un popor căruia îi distrugi casele, bisericile, îi abandonezi copiii și îi faci prizonieri pe cei care te critică este un popor care va simți generații mai târziu că nu e nimeni acolo să-i vrea binele. Sunt coșmarurile comuniste pe care le trăiesc copiii care nu au auzit vreodată grăirea cuvântului „tovarăș”. 

Dar sunt coșmaruri din care ne trezim ușor ușor, cum putem, uman și grijuliu cu fiecare discuție și fiecare proiect. Când știm de unde vine o problemă, putem să o luăm în sens invers să-i descoperim cauza. Acești copii care au murit în istoria noastră recentă nu sunt aici să ne aducă vinovăție, sunt aici să ne aducă aminte că există loc de a găsi opusul abandonului.

Există loc pentru reziliență în implicarea civică și există loc pentru iubire, există loc pentru adopție și mai mulți asistenți maternali și există loc pentru voluntariat. Tot acest vid poate fi acoperit și, cum zicea impecabil Oana Drăgulinescu, toate sunt o declarație de iubire față de poporul Român și nu numai.