AUDIO „În timp ce se lupta să supraviețuiască, mi-au spus că n-am știut să o educ”. La 10 ani de la Colectiv, o mamă cu o fată care a suferit arsuri grave a ajuns față în față cu sistemul medical românesc

Mama Nataliei, o adolescentă care a suferit arsuri grave, descrie într-o scrisoare pentru site-ul de investigații Snoop, cele 48 de ore de luptă pentru viață, până la transferul fiicei ei într-un spital din Belgia. Cazul readuce în discuție marile probleme ale îngrijirii pacienților mari arși din România, la un deceniu după tragedia de la Colectiv. Zero centre la standarde internaționale, dar unul „făcut din pix” și dosare de corupție aflate încă în primă instanță, după 10 ani. 

• În document, Irina Mateescu, mama Nataliei, arată similaritățile dintre cazul fiicei ei de anul trecut și cel al Laviniei, pacienta cu arsuri pe 70% din corp care a fost transferată în Belgia după 53 de zile, internată la Floreasca. 
• Specialiștii explică modul în care centrul de mari arși de la Floreasca a fost „reglat” din pix, ceea ce împiedică transferurile pacienților în spitale din străinătate. „Ne prefacem că avem ceva care nu există”, spune Irina Mateescu. 
• În țară sunt puțin peste 20 de paturi de terapie intensivă pentru arsuri severe și 10 pentru copii. În realitate, aceste locuri ar trebui să trateze pacienți cu arsură medie, indică experții consultați de Snoop.

Sâmbătă, 25 mai 2024, familia Nataliei a primit un telefon de la poliție. „Mi-au spus să mă așez mai întâi”, povestește Irina Mateescu, mama ei. 

Apoi a aflat că fiica, Natalia, 17 ani, s-a urcat pe un tren la Chitila triaj și a fost electrocutată de un arc de 27.000 volți, creat de linia electrică aeriană activă a unui tren dezafectat. 

Natalia a luat foc și a ajuns la spitalul Grigore Alexandrescu, după ce a fost plimbată mai întâi pe la spitalul de adulți Grivița. Peste 48 de ore, familia reușea să o transfere în Belgia, la spitalul Militar Queen Astrid din Bruxelles. 

Aici au avut loc șapte intervenții chirurgicale și începutul unei recuperări lungi, cu multă kinetoterapie, nutriție adecvată și sprijin psihologic. După patru luni de internare în spital, Natalia s-a externat și a rămas în Belgia încă aproape zece luni, pentru recuperare, cu ședințe o dată și de două ori pe zi, în fiecare zi, mai puțin în weekenduri.

În octombrie, Natalia, astăzi în vârstă de 18 ani, va reveni pentru o nouă tabără destinată persoanelor care au suferit arsuri, o tabără unde, pe lângă terapia fizică și băi termale, participă și la grupul de suport, coordonat de psihologi pregătiți în acest domeniu. Își va reîntâlni mulți prieteni pe care i-a cunoscut în tabăra din vară. 

Mama Nataliei, despre transfer: „Mi-au spus că e duminică și e încuiat la secretariat”

Irina Mateescu este activistă pentru drepturile omului, moașă licențiată, mamă a patru fete, fostă consilieră în cadrul Ministerului Sănătății.

În ultimii trei ani, a coordonat activități de sprijin direct și acces la servicii medicale, educație pentru sănătate și medicamente pentru peste 300.000 de cazuri, în special pentru persoane defavorizate și refugiați.

Implicată și în cazul Laviniei, cazul paciente cu arsuri mari care a plecat în Belgia după 53 de zile, Irina Mateescu a transmis redacției o scrisoare pe care o publicăm integral atât în scris, cât și în format audio, narată de jurnalista radio Andrada Fiscutean.

Scrisoarea Irinei „Cum adică spitale neputincioase”

„Văzusem detalii despre Lavinia. Mi-a trimis fostul soț cu câteva zile în urmă. Așa facem, ne mai trimitem cazuri cu știri sau anunțuri despre persoane care suferă arsuri pe suprafață mare a corpului și sunt prinși în spitalele neputincioase din România.

Știu – o parte dintre cititori s-au supărat deja. Mai ales cei responsabili cu decizia politică și instituțională în sănătate. Știu foarte bine această reacție, am văzut-o de sute de ori. De fiecare dată mă uimește, de fiecare dată mă face să mă îndoiesc că mai avem vreo șansă de schimbare. Cum adică spitale neputincioase? Adică trebuie să ne uităm exact la ce avem și ce nu. La unde suntem și unde ar trebui să ajungem, pentru că, dacă nu ne uităm, nu o să ajungem vreodată acolo. De asta neputincioase, că nu funcționează, nu fac bine, uneori fac chiar rău. În sensul ăsta.

Ofensarea asta a dumnezeilor din sănătate, refuzul de a asculta și de a vedea câte vieți iau și câte complicații aduc în fiecare an cu deciziile în mod evident greșite pe care ei le iau, deși au alte opțiuni validate și funcționale, care salvează vieți și previn complicații fizice și psihice. Nu știu dacă o să ajung să înțeleg și să accept această folosire a puterii într-un mod  îngrozitor, această superioritate rece și gravă, aceste semnături pe lucruri care nu există, dar despre care dă mai bine să spunem că există. Nu știu cum acest „dă mai bine” îi lasă să doarmă.

M-am gândit că poate unii nu pricep ce fac – pentru că vorbim de multă incompetență, uneori. Alteori e despre corupție și câteodată despre orgoliu nemărginit. 

„Avem tot ce ne trebuie” 

De multe ori pot fi toate, împreună. Sistemul de sănătate pe care îl creează sau pe care nu îl reformează, deși pot – și deși asta ar trebui să facă – e același sistem care îi tratează și pe ei. Și pe copiii lor, și pe rudele lor, oricine sunt. Oricât merg doar în privat, oricât merg la cineva care știe cine sunt ei, toată mocirla asta pentru care sunt responsabili tot îi va trata, tot își va arăta inevitabil limitele prea strâmte cauzate de minciunile și reaua lor credință.

Aste e ceva ce nu cred că o să pot să înțeleg, de ce (aproape) nimeni dintre cei care iau aceste decizii nu vede că suntem toți interconectați și că depindem unii de alții și de sistemele pe care le creăm și pe care le facem să funcționeze pentru pacient sau împotriva lui. Și că, pe lângă asta, ar trebui să protejeze, să salveze și să ajute, din rolul lor, nu să condamne.

Am avut interacțiuni absolut oribile cu sistemul de sănătate încă din adolescență, cu abuzuri ale personalului medical care nu au putut fi reclamate niciunde. Că „nu aveți domnișoară unde, nu înțelegeți?”. Apoi iar, la prima sarcină și apoi la naștere. La a doua naștere.

Nimic extraordinar, iar dacă întrebăm alte 99 de femei, probabil nu voi fi în primele zece ca nivel al abuzului. Pentru că suntem foarte multe dintre noi care trăim ceva ce nu ar trebui să trăiască niciuna dintre noi când dăm naștere.

Dar, ca la o naștere, și în alte situații când ai nevoie de spital și de sistem, acestea pot să te lase fără viață sau cu urme adânci de toate felurile pe care să le duci după tine.

Am vorbit cu sora Laviniei și mi-am dat seama că îi pun întrebări haotice, una după alta. Mi-am dat seama că nu am cum să ajut cum o fac zilnic pentru atâtea alte cazuri, cu empatie și eficiență. Acum ea îmi oferea mie susținere, așteptând vești despre Lavinia, care tocmai ce fusese preluată, în Belgia, de o echipă de medici minunați. Și, cel mai important, într-un loc în care acești medici pot să îngrijească mari arși.

Pentru că și Lavinia, ca și Natalia, a suferit arsuri pe majoritatea corpului. Șoc combustional. 

Șanse de supraviețuire sub 10%. Scor ABSI 12 Natalia, scor ABSI 13 Lavinia. (Indicele Abreviat al Severității Arsurilor (ABSI) este un scor utilizat pentru a evalua severitatea leziunilor cauzate de arsuri și pentru a estima mortalitatea pacientului. În componența lui întră cinci factori cheie: sexul, vârsta, leziunile prin inhalare, arsurile profunde (grad 3) și suprafața totală a corpului arsă (TBSA). – n.red.)

„Am știut un singur lucru: trebuie să o duc de aici”

Natalia este fiica mea. Când m-a sunat poliția feroviară să îmi spună că a fost electrocutată cu un arc electric de 27.000 de volți pe un tren, a luat foc și e în viață, am știut un singur lucru: trebuie să o duc de aici.

În noaptea Colectiv eram la o naștere. Îi venise sorocul unei paciente de-ale mele. Trebuia să fiu și eu la Colectiv, dar nu am mai mers. Când am auzit știrile, am început să tremur, pe dinăuntru, pentru că pe dinafară aveam două vieți care depindeau de mine, așa că m-am recompus și mi-am făcut treaba. 

Sigur cu mai puține zâmbete. Și sigur cu profesionalism. Dimineață devreme, după ce am scris totul în documentele medicale și am felicitat noii părinți, am plecat pe jos de la spital la prietenii mei cu care să plâng și să pot să tremur. Prietenul meu, A, deja plecase spre spital, spre spitale. Am citit știri, am înțeles că e rău, foarte rău, mai rău decât ne putem imagina.

Am plecat spre casă într-un târziu și nu am mai fost același om. Abia după 5 zile am înțeles că nu au șanse în România. Am ieșit în stradă și am vrut să plec din țară. Și am început să strig și eu, ca alții, pe Facebook, la părinți și rude să îi ducă de aici. Vedeam că sistemul nu îi ajută să plece. 

Pentru că statul român avea de toate și având de toate nu i-a lăsat să fie azi în viață, pe mulți dintre ei, iar pe alții i-a chinuit în neștire.

Umanitatea, compasiunea sunt excepția, nu regula

La Natalia am înțeles în 5 minute, nu în 5 zile. Și am crezut că spitalul, sistemul și statul și-au învățat lecția, la aproape 9 ani de la Colectiv. Nu și-o învățaseră. Mi-au spus la Spitalul Alexandrescu: avem tot ce ne trebuie. Mi-au spus că majoritatea supraviețuiesc. Era al doilea spital la care a fost dusă. Mai întâi au mers cu ea pe Grivița, au plimbat-o între spitale în fereastra critică de după o astfel de traumă, unde orice minut e vital. Știau că e minoră, știau că e politraumă și totuși au dus-o la un spital greșit.

Toată viața mea îl voi ține minte și îi voi fi recunoscătoare medicului urgentist de la „Alexandrescu” care s-a ocupat de ea la internare. Ne-a vorbit blând și clar, a fost empatic cu ea și cu noi, a încurajat-o și i-a explicat tot ce îi făceau asistentele. Și-a rugat colegii să mă lase cu ea peste tot pe unde au dus-o pentru investigații. Toată atitudinea lui deschisă și empatică nu l-a făcut mai puțin eficient. Fiecare gest, fiecare indicație, fiecare evaluare, fiecare pansament, totul a fost absolut impecabil. 

Asta ca să fim clari că actul medical poate și trebuie să fie oferit cu umanitate, compasiune și empatie. Asta trebuie să fie regula. Doar că, în cazul nostru, el a fost excepția.

Colegii mei de la Ministerul Sănătății, o parte dintre ei foști pacienți din Colectiv, au tot discutat, în 2021, despre ordinul de ministru privind transferul marilor arși în centre europene care pot îngriji acești pacienți. De asta am știut că există această prevedere legislativă, că am fost acolo când se discutau tratate bilaterale cu alte țări, ca să nu mai pierdem vieți care pot fi salvate. 

Ca să nu mai fie mai puține șanse la viață și la recuperare doar pentru că te naști și trăiești în România.

În România, ale cărei legi zic că liniile aeriene superioare nu sunt electrificate la depourile de trenuri. Dar sunt. Unde poliția feroviară îți explică sfidător că nu are CFR bani să pună garduri sau să dezactiveze curentul și că săptămânal se mai întâmplă să fie accidente, cel mult la o lună. Dar ce să facă, ei vin să constate, știu că vor veni din nou, e un dat.

Prin acel depou te duce și Google maps când vrei să ajungi de pe o parte pe alta a lui, pe acolo trec zilnic zeci, sute de copii, adolescenți, adulți. Pe acolo a trecut și amicul cu care era Natalia, când a livrat mâncare pentru un client, de asta știa locul.

„Cei care mint cu pixul în mână”

Lavinia a ajuns în Belgia după 53 de zile la Floreasca. Familia ei a cerut transferul cu mult timp în urmă. Li s-a spus că nu se poate. Și, bineînțeles, că avem de toate.

Floreasca a fost făcut, din pix, centru de mari arși.

Sigur că și asta e ceva ce împiedică medicii, managerii, șefii de secție să ia decizia de transfer la fel de simplu, pentru că ne prefacem că avem ceva care nu există.

Dacă spuneam că nu înțeleg cum iau deciziile astea cei care mint cu pixul în mână, nici atât nu îmi pot înțelege colegii care îngrijesc acolo pacienți. Fiindcă știu că nu sunt ce e pe hârtie și devin complici la scăderea șanselor la viață și la recuperare pentru sute, mii de pacienți. Pacienți care vin din toata țara la Floreasca, pentru că Floreasca e Centru de mari arși. Oare?

„Mi-au spus că e duminică și că e încuiat la secretariat”

Înțeleg că la externarea Laviniei cei de la Floreasca au vorbit de rău sistemul belgian și au denigrat îngrijirea de aici.

Asta au făcut și în cazul nostru, la Alexandrescu, mi-au spus că o aduc aici să moară. Și că nu înțeleg că cei din Belgia ne primesc că nu au pacienți de fapt.

Mi-au spus că nu am știut să îmi educ copilul. Da, s-au strâns 5 oameni într-un cabinet, trei medici și două asistente, și mi-au explicat asta. În timp ce copilul meu se lupta să supraviețuiască, în ciuda acelorași oameni, care nu o lăsau să plece, deși putea să plece. Mi-am ridicat ochii din pământ și i-am întrebat cu ce e relevantă morala pe care mi-o țin și cum s-au gândit că e ceva ce ar trebui făcut, ca  argument pentru că nu ne lasă să plecăm.

Aveam culoar de zbor, aveam aeronavă, aveam acordul celor două state, aveam spitalul și medicii din Belgia care ne așteptau, aveam raportul comisiei de medici din România care spunea că șansele de supraviețuire sunt mult mai bune dacă pleacă, pacienta era stabilă pentru transport. Știți ce nu am avut duminică, 26.05.2024? 

Umanitate. Un minim de decență umană.

Și nici înțelegerea responsabilităților legale și profesionale pe care acel medic ATI de la Alexandrescu le avea. Dacă nu faci ceva, nu e egal cu a fi absolvit de o culpă medicală. Nu așa funcționează.

Mi-a spus că e duminică și e încuiat la secretariat, deci nu poate trimite emailul pentru transfer. Că dumneaei nu va trimite email de pe altă adresă, că nu dorește.

Citește continuarea, pe Snoop.