Aurul german la control

Nemtii si-au dat aurul in pastrare la prieteni, ferindu-l de dusmani. Prieten e americanul, francezul, englezul. Dusmanul de atunci, din timpul Cortinei de Fier, era rusul. Cortina de Fier a cazut, aurul a ramas. A ramas in bunkere bancare bine pazite, la New-York, Londra si Paris. Atat de bine pazite, incat nici proprietarul nu poate intra, sa-si vada comoara. Pana acum, acesta n-a avut nevoie de ea si nici n-a simtit sarpele neincrederii, strecurandu-i-se in san. Dar acum e criza. O criza de cativa ani, care i-a lovit tare si pe prietenii sai. E si o criza de incredere, caci bancile si oamenii care invart banii au tras tepe destule, cutremurand lumea.

Bundesbank-ul german are 3.396 de tone de aur, cu o valoare de piata de 187 de miliarde de dolari. Aceasta inseamna locul al doilea in lume. Mai mult aur nu au decat SUA. Mai mult aur pe cap de locuitor au doar elvetienii. Pe cap de cetatean al Germaniei revine o rezerva de 41,4 grame de aur, cu o valoare de 2.276 de dolari. Aurul e al poporului, nu al bancii, iar Bundesbank doar administreaza comoara nationala. Pentru nemti, rezerva in aur a Bancii Federale e sfanta. Orice incercare din trecut a vreunui ministru de finante de a vinde ceva din rezerve s-a lovit de indignarea generala.

Aurul pus la pastrare da o senzatie de siguranta, atat de specifica modului de gandire german. Pana acum, n-a fost deloc o problema, ca peste doua treimi din acest aur e depozitat in strainatate. Sau nu s-a stiut, de catre cei multi. Peste 60% din aurul german hiberneaza in SUA, la Ford Knox si la Fed New York (Federal Reserve Bank of New York). Fed din Manhattan tine in fortareata sa aurul a 60 de state, cca 550.000 de lingouri. Circa 3% din aurul Germaniei se afla la Paris, intre 10-15% la Londra, intre 20-30% la Frankfurt am Main, adica in patrie. De ce mai mult de doua treimi au ramas peste hotare, ba chiar peste oceane, o spune istoria de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Intre anii 1950-1970, excedentul la export al Germaniei realizat in SUA, Anglia sau Franta a ramas la aceste tari, fiind transformat si depozitat in aur. Erau vremurile sistemului Bretton-Wood (1944-1971), cand devizele aveau referinta in aur, iar statele isi preschimbau sumele dobandite din excedentul comercial, in metalul pretios. Asa a facut si Germania.“Rezervele erau puse la pastrare in marile centre de tranzactionare a aurului, pentru ca Bundesbank-ul sa poata recurge la ele, la nevoie“, se precizeaza in explicatia oficiala a Bundesbank.

A mai existat insa un argument. Ca o demonstratie de independenta, fostul presedinte de stat francez Charles de Gaulle ordonase readucerea aurului Frantei din SUA, in 1966. Dar a inceput Razboiul Rece. Frankfurt am Main, unde se afla sediul bancii de devize al Germaniei, ar fi fost prea in apropierea tancurilor rusesti. De aceea, nemtii n-au urmat exemplul francez. Azi insa, la peste douazeci de ani de la incheierea conflictului rece Est-Vest, argumentul e depasit, dupa cum considera cei mai multi.

De luni, 22 octombrie, Germania fierbe ca un cazan. „E aurul inca la locul lui?“ se intreaba politicieni, bancheri, jurnalisti, oameni de rand. Ingrijorarea e justificata. De decenii n-au mai fost numarate lingourile, nici macar de catre Bundesbank. Nici bonitatea nu le-a mai fost verificata. Nu cumva au fost „imprumutate“? Nu cumva o parte dintre ele a fost vanduta, in secret? Nu cumva lingourile de aur au fost retopite si amestecate intr-un aliaj mai putin pretios? Ceea ce incita nesiguranta este faptul ca Bundesbank, in bilanturile sale anuale, nu evidentiaza lingourile de aur separat, ci laolalta cu alte active legate de aur, intre care si certificate de valoare doar pe hartie. Acest lucru nu se stia insa inainte de un control tintit al Curtii Federale de Conturi. Aceasta s-a pus pe treaba la sesizarea unor politicieni.

La inceputul anului, doi tineri senatori crestin-democrati, Philipp Missfelder si Marco Wanderwitz, au avut curiozitatea sa vada lingourile de aur germane depozitate in strainatate. Cererii lor adresate Bundesbank-ului i s-a raspuns ca „Bancile din New-York, Paris si Londra nu dispun de spatii adecvate pentru vizitatori“. Refuzul a fost urmarea unui intens schimb epistolar si a declansat o dezbatere politica.

In luna septembrie, desi aurul german n-a putut fi luat la ochi de politicienii germani, seful Banque de France, Christian Noyer, declara: „Fiti siguri ca la noi e foarte bine pazit. Clientii nostri il pot vedea oricand“. La solicitarea publicatiei Die Welt, care a relatat despre patania celor doi tineri senatori, Noyer a precizat ca afirmatia sa referitoare la „clienti“ e valabila doar pentru institutii, nu si pentru persoane particulare.

Asa sa fie. Insa teoria conspiratiei, in vreme de criza, prinde radacini. In consecinta, a fost angrenata Curtea Federala de Conturi. Aceasta solicita Bundesbank-ului transparenta, in bunurile sale de inventar. In urmatorii trei ani, cate 50 de tone de aur trebuie readuse in Germania si apoi retopite, pentru a li se verifica puritatea.

E clar ca unei astfel de institutii bancare cum e Bundesbank-ul, un „stat in stat“ plin de putere si de importanta, decizia Curtii de Conturi nu i-a prea convenit. Insa n-are scapare, caci intre timp „cazanul aurului german“ fierbe, a fost declansata si o ampla actiune civica, la care au fost stranse peste 11.000 de semnaturi. „Aduceti-ne aurul acasa!“ (Holt unser Gold heim) e „o initiativa economico-politica deschisa“ a Asociatiei europene a platitorilor de impozite (Europaischer Steuerzahlerbund -Taxpayers Association of Europe e.V. / TAE) si a Societatii germane a metalelor pretioase (Deutsche Edelmetall-Gesellschaft DEG e.V.).

Politicieni, economisti, experti in finante, profesori universitari, antreprenori, activisti si jurnalisti sunt intre primii 81 de initiatori ai petitiei. In doar cateva zile, li s-au alaturat peste 11.500 de alti semnatari http://www.gold-action.de/initiative.html Se vorbeste in textul petitiei despre „inrautatirea calitativa a bilantului Bundesbank“, si efectele acestuia asupra bugetului de stat, supraindatorat. De „garantiile din ce in ce putin monetizate ale BCE“ si de„teama deposedarii prin asa-zisa salvare a Euro“.

Initiativa semnaleaza cateva puncte critice, carora li se cer solutii la nivel oficial: „intransparenta pastrare a rezervelor de aur in depozite din strainatate cu o structura a proprietarilor neclara; auditul lor fizic si complet, scadent de decenii, urmat de raport public si bilant dupa dreptul comercial in vigoare; asigurarea unei rezerve „post-euro“ partiale, eventual necesare in cativa ani, pentru acoperirea unei viitoare monede nationale“. La ultimul punct, e in mod evident vorba despre D-Mark.