Aurul și sistemul monetar internațional 

În timpul crizei sistemului monetar internațional de la Bretton Woods, guvernul american a exercitat o puternică presiune pentru reducerea rolului monetar internațional al aurului și, în final, demonetizarea completă a acestuia. Obiectivul SUA a fost în mare măsură atins, în sensul că, prin acordurile de la Kingston-Jamaica (1971), rolul monetar al metalului galben a fost de jure desființat. Astfel, statutul FMI în vigoare nu mai conține nici o referire la aur ca etalon de măsură a valorii sau ca mijloc efectiv de plată internațional, conferind aceste funcții „Drepturilor Speciale de Tragere” (DST). Ca urmare, cursurile valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se țin în DST, indicatorii pe care acesta îi calculează sunt exprimați în DST, operațiunile pe care FMI le efectuează sunt realizate în DST ș.a.m.d.

În aceste condiții, ponderea aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus foarte mult. Paralel cu acest declin în plan oficial, a avut loc dezvoltarea pieței private a aurului. Totuși, din cauza conservatorismului participanților, piața privată a metalului galben s-a dezvoltat mai lent decât piața financiară internațională, care este supusă influenței globalizării și inovării din domeniul financiar și al tehnologiei informatice și comunicațiilor. În plus, politica antiinflaționistă eficientă a autorităților din principalele țări dezvoltate, dusă de la mijlocul anilor 1990, a determinat reducerea în continuare a rolului tradițional al aurului ca mijloc de tezaurizare și, deci, scăderea cererii de aur de pe piața privată.

În acest cadru, operațiunile băncilor centrale s-au limitat la reducerea treptată – prin vânzări – a stocului de aur pe care îl mai dețineau, iar pentru cantitățile rămase în portofoliu, la utilizarea unor instrumente de gestionare compatibile cu legile pieței și susceptibile să le maximizeze venitul.

De fapt, la un moment dat, nu au mai existat motive obiective pentru care o bancă centrală să dețină rezerve de aur. Metalul galben este mai puțin lichid decât alte active, randamentul său potențial este scăzut, iar expunerea la riscul volatilității prețului este mare. De aceea, autoritățile monetare din diverse țări au continuat să vândă aur pe piața privată, unele dintre ele lichidând aproape complet stocul lor de aur.

Cu toată această reducere treptată a rolului aurului ca activ de rezervă, nu numai de jure, ci și de facto, au existat unele țări – printre care și România – care, din motive specifice (producție autohtonă de aur mare, tradiție, percepție politico-istorică etc.), au păstrat în rezervele lor internaționale cantități considerabile de aur. De exemplu, la 31 decembrie 2010, rezerva de aur a Băncii Naționale a României a fost de 103,7 tone (3.518 milioane euro).

Uneori, a avut loc chiar o creștere a stocurilor de aur ale băncilor centrale din unele țări: în perioadele de turbulențe economice și politice; după evenimente neașteptate, ca cele din 11 septembrie 2001; în perioade de inflație și de corecții majore ale prețurilor activelor externe, când importanța aurului crește sensibil, fiind considerat un element de stabilitate și de siguranță etc.

În ultimul timp, aurul a redobândit un important rol în sistemul monetar internațional printr-un proces neoficial, care în prezent nu mai poate fi însă neglijat. Revenirea recentă, treptată și discretă a aurului în organizarea monetară a lumii este rezultatul mai multor procese interdependente.

Primul este scăderea încrederii băncilor centrale în dolarul SUA, ca urmare, printre altele, a înghețării de către țările occidentale a rezervelor de mijloace de plată internaționale ale Rusiei (300 miliarde dolari).

Al doilea este creșterea puternică a ratelor dobânzilor, care a provocat pierderi importante marilor deținători de obligațiuni din întreaga lume (bănci centrale, bănci comerciale, gestionari de active financiare etc.). Băncile centrale, de exemplu, au achiziționat un volum important de titluri de stat în cadrul politicii monetare numite „relaxare cantitativă” (quantitative easing). Creșterea ratelor dobânzilor, manifestată de la sfârșitul anului 2021, a determinat scăderea valorii de piață a portofoliului de obligațiuni de stat deținute de băncile centrale în rezervele lor financiare.

Procesele amintite au avut un important efect secundar. Băncile centrale au acoperit pierderile provocate de devalorizarea portofoliului lor de titluri de stat prin utilizarea (formală sau informală) a sumele rezultate din reevaluarea stocului de aur. Ele au preferat această soluție, nu recapitalizarea prin alocații de la bugetele statelor respective. Explicația rezidă în faptul că recapitalizarea de la buget subminează independența băncii centrale, deoarece arată clar că, trebuind să fie salvată de stat, ea se află sub tutela guvernului.

Acoperirea pierderilor prin reevaluarea stocului de aur are însă și efecte negative. Demonstrând importanța monetară redescoperită a aurului, care a stat mai multe decenii fără nici o utilizare în tezaurele lor, băncile centrale pun în pericol încrederea în monedele lor naționale. Această mefiență poate provoca noi încercări de acoperire cu aur a emisiunilor de monedă fiduciară, mai ales în cazul băncilor centrale din țările cu economie de piață emergentă, care încearcă, la rândul lor, să imite băncile centrale din țările industrializate, considerate a fi cu monede mai stabile.

Al treilea proces care a dus la revenirea aurului în sistemul monetar internațional a fost inflația ridicată din anii 1970 și 1980, la care s-a adăugat noua creștere pronunțată a ratelor inflației în perioada foarte recentă, în principal din cauza creșterii prețurile produselor energetice și cele ale alimentelor. Ca reacție la toate aceste procese inflaționiste, principalele bănci centrale ale lumii – Sistemul Rezervelor Federale a SUA (Fed), Banca Angliei și Banca Centrală Europeană (BCE) – și-au modificat, în anii 2019-2020, politicile monetare. Ele au majorat brusc și semnificativ ratele dobânzilor, ceea ce a bulversat complet piața bursieră și a provocat pierderi importante băncilor comerciale. La rândul lor, băncile centrale au înregistrat pierderi uriașe, ca urmare a scăderii cursurilor obligațiilor de stat deținute în portofoliu și a adoptării unei politici monetare restrictive (quantitative tightening).

În consecință, unele bănci centrale din afara zonei euro au început să acumuleze aur. Se remarcă, de exemplu, creșterea stocului de aur al Băncii Populare a Chinei, deoarece coincide cu scăderea puternică a cantității de titluri de stat americane deținute de aceasta – ca reacție la sancțiunile americane aplicate Rusiei în urma ocupării Crimeii. Banca centrală a Rusiei a fost chiar mai agresivă, căci a vândut în ultimul deceniu și jumătate toate titlurile de trezorerie americane, acumulate de ea în cursul timpului. Înghețarea activelor rusești  de către țările occidentale a confirmat convingerea conducătorilor de la Kremlin că aurul este un activ de rezervă mai sigur decât titlurile de stat americane.

Extinderea sancțiunilor aplicate Rusiei prin intermediul sistemului financiar internațional („arma dolarului”) a determinat și alte mari economii de piață emergente (Brazilia, India și Africa de Sud) să convertească o parte din activele lor externe în aur. Explicația rezidă în faptul că și aceste din urmă țări consideră metalul galben un activ mai puțin susceptibil de confiscare (în funcție de locurile în care este depozitat).

De fapt, chiar și unele țări din UE s-au alăturat „goanei după aur”. Polonia și-a triplat stocul de aur, de la 102,8 tone în 2000 la 333,7 tone în 2023. Banca Națională a Cehiei a declarat că urmează să-și mărească stocul de aur de la aproximativ 40 tone la 100 tone. Banca centrală a Ungariei are ambiții asemănătoare, sporindu-și stocul de aur de la 3 tone în 2018 la 94,5 tone în 2021. În fine, Banca Națională a României și-a menținut în 2023 stocul de aur de 103,6 tone (din care 61,2 tone aflate în custodie la Banca Angliei).

Principalele operațiuni de cumpărare de aur ale băncilor centrale au avut loc în 2022, când Rusia a invadat Ucraina. Unele țări, cum ar fi, de exemplu, SUA, Germania și Franța, dețin stocuri de aur care depășesc 50% din volumul total al rezervelor lor financiare, dar nu și-au mai sporit în ultimii ani deținerile fizice de aur.

Ca urmare a acestor cumpărări de aur masive, prețul acestuia a crescut cu aproape 10% în medie în fiecare an – de la nivelul minim atins în jurul anului 1999. Această creștere continuă a prețului metalului galben are anumite avantaje pentru băncile centrale. Deși sumele rezultate din reevaluarea aurului nu sunt considerate oficial creșteri de capital, acestea pot fi folosite pentru acoperirea pierderilor. Totuși, din motive tehnice și contabile, băncile centrale sunt mai înclinate să utilizeze aceste sume ca amortizor psihologic, nu pentru a-și mări în mod oficial capitalul.

Este de presupus că participanții la piața financiară internațională și băncile centrale din întreaga lume vor urmări cu atenție dacă – eventual după alegerile prezidențiale din 5 noiembrie 2024 – SUA se vor orienta spre o reevaluare explicită sau implicită a aurului pe care îl dețin (pe care Fed îl înregistrează la prețul oficial de 42,22 dolari uncia). Această politică a statului american, care este un mare deținător de aur (peste 8.100 de tone) și a cărui monedă națională este principala monedă a lumii, ar constitui un nou pas pe drumul revenirii aurului în centrul sistemului monetar internațional. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro