Azi învăț să-mi fiu singur casă

Luni 6 dimineața. Mă trezesc cu mult înainte de alarmă. Abia m-am întors din vacanță și sunt încă obosit, dar corpul meu nu poate să se odihnească. Am început ziua cu o stare de neliniște și anxietate, pe care am adus-o cu mine din ultima zi a excursiei, în care am stat mai mult în capul meu decât pe plajă, după ce te-am văzut asumându-ți noul rol.

Se făceau 6 luni de oboseală și vid emoțional. Cum am ajuns aici? Era o vreme când simțeam că am totul, deși nu căutam nimic. Totul venea de la sine. Aveam 26 de ani, iar tu 24. Eram doar noi doi împotriva lumii.

Acum caut constant urme de claritate în firimituri și încerc să dau sens la te miri ce. Sens la felul în care mi-ai zâmbit ultima oară sau la cât de apăsat m-ai strâns în brațe când ne-am revăzut la cabană la Paul. Nici n-ai idee prin ce am trecut atunci, văzându-te atât de aproape și totuși simțindu-te atât de departe. Sau cât de greu mi-a fost să găsesc un zâmbet strâmb pe care să îl port în colțul gurii la finalul weekendului, pentru întoarcerea spre București. 

Am mai fost de atâtea ori împreună la cabană, dar acum, pentru prima oară, mergeam în mașini separate. Dar ce mă durea cel mai tare era că nu puteam să știu, tu prin ce treci?

Și totuși, îmbrățișarea de rămas bun de la cabană a fost ultimul moment în care ți-am mai putut simți prezența. Un fel de: „hei, să știi că încă îmi mai tremură sufletul când se apropie de al tău, aruncat în ecou.”

Al tău ce spune? Niciun răspuns.

Îmi e greu să cred că, până nu demult, râdeam goi în pat, în timp ce te țineam la piept, și acum ne îmbrăcăm în aceste politețuri cu care încercăm stângaci să fim amici. Sunt zile în care acest costum mă strânge, dar ce pot să fac? Să mă mai las dezgolit în fața ta, în timp ce tu mai pui un strat pe tine?

Acum 4 ani, mi-a trebuit mult curaj să te iau de mână la festivalul unde te-am recunoscut și să îți propun să ne plimbăm departe de zgomot. Mai vorbisem cu luni bune în urmă, jumătate de zi, pe o aplicație de dating. Atunci ai fost neinteresată de replicile mele de agățat, și nu mă surprinde. Nu căutam ceva profund. 

Și totuși, m-am entuziasmat atât de tare când mi-ai spus că una dintre pozele tale era de la un concert Golan, încât am început să-l caut pe următorul. M-am grăbit și te-am invitat la ceva ce aveam să descopăr o dată cu tine că nu era Golan. O greșeală pe care ai penalizat-o fără să clipești și ai decis pentru amândoi să termini totul, înainte să înceapă.

Totuși, în vara aia, cei de la Golan urmau să își lanseze albumul la Summer Well, iar eu aveam deja bilet. Care erau șansele să ne reîntâlnim, cu o lună înainte, la un festival din Piatra Craiului, fără semnal la telefon? Când te-am văzut, am știut că e momentul să îmi răscumpăr greșeala.

Dar tu n-ai lăsat garda jos în fața gestului meu măreț. La urma urmei, eram doar un străin venit de nicăieri care îți propunea să îl însoțești la un alt festival.

Dar eu simțeam că te știu cumva de o viață. Aveai o gingășie aparte, cu o prezență care lumina încăperea fără vreun efort. Zâmbetul tău m-a cucerit cu totul, iar căldura cu care vorbeai cu oamenii a fost molipsitoare. 

Așa că atunci când am văzut două stele căzătoare, în ultima noapte în Piatra Craiului, mi-am dorit să fiu fericit cu tine pentru restul vieții. 

Ceva cred că am greșit, ori dorința n-a știut la care dintre ele să ajungă, pentru că nu s-a împlinit până la capăt.

„Timpul se oprea în loc, de fiecare dată când te surprindeam zâmbind.” Asta am scris pe bilețelul pe care ți l-am lăsat în buzunarul rochiei la primul nostru date, câteva zile după munte. Încă zâmbesc când îmi aduc aminte ce stângaci am încercat să te pup pe obraz înainte să pleci, de am reușit să te pup pe ureche. Mi-ai scris apoi din taxi când l-ai citit că ți-ai fi dorit să întoarcă și să mă săruți. Ți-am răspuns să îl păstrezi pentru data viitoare.

Nu m-am mai grăbit. Simțeam că o să avem tot timpul din lume.

Întâmplarea face că nu am mai ajuns la Golan. Nici atunci, nici în următorii trei ani și jumătate, deși ne-am tot propus. Începusem să glumim pe tema asta, atunci când povesteam cum ne-am cunoscut – poate că scopul n-a fost niciodată să ajungem la concert la Golan, poate că scopul a fost să rămânem împreună.

Între timp, ne-am creat propriile aventuri cu scopul declarat de a „opri timpul” – cum o făceam în fiecare an de ziua mea, când mergeam în excursii doar noi doi. M-ai învățat să iubesc cum n-am iubit pe nimeni până atunci. Așa am ajuns să mă iubesc și pe mine.

Patru ani mai târziu, timpul s-a mai oprit de două ori, dar de fiecare dată mi-a strâns inima în loc să o deschidă. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Mihai Dumitrache

Parteneriat media