Sari direct la conținut

Barbie. O lungă pauză publicitară

Contributors.ro
Mircea Morariu, Foto: Arhiva personala
Mircea Morariu, Foto: Arhiva personala

Am văzut Barbie, vineri, 4 august. Adică la exact două săptămâni de la simultana lansare a filmului, după a cărui proiecție ajungi să detești pe viață culoarea roz, să nu mai dorești pe veci bomboane fondante ori turtă dulce, cu aceea a lui Oppenheimer. Producție situată evident la antipozi cu filmul în adevăratul sens al cuvântului regizat de Christopher Nolan și numai pentru faptul că Oppenheimer pornește de la premisa că cei aflați în sală mai și gândesc, nu doar consumă preț de aproape două ore și nu oricum, ci compulsiv popcorn și Coca Cola. Cunosc, între altele, diferența dintre Patriarhie și patriarhat de care habar nu are traducătorul sau traducătoarea filmului. Carevasăzică cei care apreciază Oppenheimer mai au și minte pe care și-o pun la contribuție. Asta în vreme ce o replică din Barbie ne spune că gânditul nu prea ar fi la îndemâna oamenilor. Cert e că realizatorii și cei ce au plătit filmul nu pe gândit contează. Ci așa cum vom vedea mai departe pe stomac și pe minte puțină. Și pe urmă ca să o spunem de la bun început p aia dreaptă, Oppenheimer este un film, în vreme ce Barbie este o imensă, o interminabilă pauză publicitară.

În decursul celor două săptămâni câte au trecut de la lansarea filmului Barbie am citit nu doar tot felul de cronici. Unele scrâșnite, precum aceea a lui CTP, altele minuțioase ce se străduiesc să analizeze în detaliu ceva ce nu prea merită efortul ca atare. Și aceasta deoarece concluzia e intuibilă încă din primele momente ale peliculei. Și transpare din rândurile de început ale analizei. Filmul e unul publicitar, feminist, superficial și comercial dincolo de marginile Iertate, ne spun atât Andrei Gorzo cât și Victor Morozov. E așa deliberat, nevrând în ruptul capului să fie altfel. Pentru asta s-au cheltuit bani mulți cu speranța că ei se vor întoarce înzecit în conturile comanditarilor. Nimeni alții decât cei ce produc păpușa Barbie. Punct ochit, punct lovit. Rețeta filmului e una absolut senzațională.

În aceleași două săptămâni, am parcurs și tot felul de statistici. Care arată cu cât a depășit la capitolul încasări producția celor de la Warner Bross pe aceea a celor de la Universal Pictures. Lucru iarăși previzibil deoarece e vară, e cald, lumea vrea să să facă abstracție de primejdii, mai ales când ele au fost create de mintea umană, de tot ceea ce a fost rău în istoria omenirii, de suprateme și avertismente și să se distreze. Dacă se poate, chiar să râdă cu gura până la urechi. Ceea ce, din păcate, s-a dovedit că nu prea se poate și nici nu s-a prea întâmplat în cursul proiecției la care am luat eu parte. Aceasta deși, în afară de mine, un spectator deja matusalemic, toți ceilalți spectatori erau tineri. Foarte puțini depășeau 20 de ani. Or, aici e marea problemă a filmului. Tinerii mănâncă, sorb, mai produc din când în când și exclamații. Numai de râs nu (prea) râde cu adevărat nimeni.

Da, nu zic că nu ar fi simpatici frumoasa și, atenție!, deșteapta Margot Robbie (Margot e și producător), care nu o joacă defel rău pe Stereotypical Barbie, și musculosul Ryan Gosling căruia i-a revenit misiunea de a fi Ken. Simbolul masculinității. O masculinitate defectivă de penis. Acel Ken căruia îi vine, la un moment dat, ideea de a înlocui Barbie World cu Ken Land. Ken e rău, așa cum sunt, de altfel, toți bărbații, și se vrea dominator. Margot e bună, însă când drepturile ei și ale suratelor sunt puse în primejdie, știe să preia conducerea, Îți mai atrag atenția, în primele momente ale apariției lor, America Ferrera, interpreta Gloriei, de la ale cărei jocuri și desene pornește totul, adică descinderea în Lumea Reală, cu relele și bunele sale, a lui Barbie și Ariana Greenblat, fiica Americii, la început supărată foc pe tot ceea ce înseamnă Barbie. Numai că de la un moment dat încolo tot ceea ce fac și spun ele devine cumplit de previzibil. Așa cum devine, de altfel, tot filmul. Te amuză Will Farrel (CEO-ul Mattel), mai ales atunci când se dă pe patine cu rotile, dar și când scenariul îi cere personajului să își facă mea culpa și să își pună strategic cenușă în cap. De aici încolo va deveni ceva mai atent la raporturile de gen, așa cum sunt mai mult ca sigur că vor deveni și nominalizările la premiile UNITER, ca să îi umanizeze pe cei de la Mattel. Îți mai provoacă un zâmbet timid reuniunile Consiliului de Administrație, un CA format eminamente din bărbați care, pesemne, în numele gândirii politic corecte, acceptă, chiar cer să fie considerați femei (Farrel cere să fie apelat, duios, mamă) și își țin ședințele în jurul unei mese în formă de inimioară. Nu trece neobservată Rea Perlman, interpreta lui Ruth Hardler, creatoarea pe bune a lui Barbie, păpușa care a spulberat de la bun început piața. Și a făcut una cu pământul concurența. Asta ni se arată încă din primele minute ale fondantei rozosine livrate pe post de film. Iar mai departe scenariștii (Noah Baumbach și Greta Gerwig ), cu largul concurs al regizoarei Greta Gerwig, au nedezmințit grijă să le facă pe plac celor de la Mattel. Că doar ei sunt cei care au dat banii pentru megaproducția roz. O fac, furnizându-se repetate asigurări că povestea Barbie continuă. Chiar dacă Stereotypical Barbie, după ce se întoarce în lumea ei, îngrozită de ceea ce a văzut în Lumea Reală, după ce restabilește ordinea în Barbie World, dejucând abil și inteligent, tactic, planurile lui Ken care a prins gustul puterii și se visează mare boss în Ken Land, se duce la un control ginecologic. Dovedind că a reținut și a pus în practică sfaturile omenești ale lui Ruth.

Așa că vizitați cu încredere și cât mai des magazinele de specialitate!

Povestea Barbie sigur continuă (continuă și afacerea) și, cine știe, poate că ceea ce se va întâmpla mai departe ne va fi istorisit într-un film următor tot de Hellen Mirren care a acceptat rolul de Naratoare, de voice over. E vorba despre aceeași Hellen Mirren despre care am citit lucruri deloc frumoase în volumul al treilea de memorii (Diverse grade de succes; Editura Polirom, Iași, 2023) al lui David Lodge. Însă pe care, doar două zile mai târziu, pe 6 august, am iertat-o revăzând-o în Ușa, film redifuzat de TVR 2. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro