​Basul Alexander Köpeczi: Niciun vis nu vine la cheie

Când îl asculți, chiar doar pentru câteva măsuri, vocea sa ți se lipește de suflet, intră în mental și rămâne acolo. O puritate și o forță rar întâlnite. Un sound grav și întunecat, dar nu înspăimântător, ca sunetul de bronz al unui clopot de catedrală. Fiecare notă inundă scena, aproape, nici nu-ți mai dai seama de locul de pe scenă al personajului. Un accent timbral distinct. Intuiție și dezinvoltură actoricească de clasă. Întâmplător, sau nu, l-am remarcat în iunie, la Royal Opera House, într-un ”micuț” rol din „Don Carlo” de Verdi, și, providențial, peste o lună, la Opera din Munchen, reapare în două roluri. „Don Carlo”, Il Frate, și Ramfis în premiera „Aida” de G. Verdi. Portretul basului Alexander Kopeczi.

Am devenit curioasă, am zis că se întâmplă totul pentru un motiv,

drept pentru care, am vrut să-l cunoaștem mai bine, pentru că, probabil, în afara planetei Cluj, pe la noi, nu prea s-a auzit nimic despre el. Sigur, e un déjà vu în privința valorilor de șa noi. Ele sînt mai acasă la Covent Garden, La Scala, Opera bavareză din Munchen, Opera de Stat din Viena…. Fără să stau pe gânduri, i-am solicitat un interviu. S-a dovedit o întreprindere foarte plăcută și chiar dacă era cu vocea puțin în pioneze pentru că, în ultimele două săptămâni, avusese spectacol aproape în fiecare zi, n-a refuzat. Contrar timbrului grav al vocii sale, Alexander e o persoană plăcută, caldă, chiar miloasă. Chiar în timpul interviului, luat la terasa Nationaltheater din Muchen, a salvat o albină care căzuse în paharul meu cu suc. Am început, firesc, cu descoperirea momentelor care i-au marcat cariera până în acest punct, la 34 de ani. Deci, puțină memorialistică din care am aflat că experiențele de viață nu pot fi înlocuite.

Culisele ca loc de joacă. Corul. Facultăți. Succesul vine de-afară. Maria Mot. Bani și faimă. Fireman. Premii. Verdi. Herbert von Karajan.

Născut într-o familie de muzicieni, e mai greu să scapi de adicție. Deși, sora sa mai mare, „mai inteligentă și mai cultă, are și doctorat, de la care am învățat foarte multe”, cum mărturisește el, a devenit traducătoare profesionistă în șapte limbi. Ambii părinți au avut cariere solide la Opera maghiară și Opera română din Cluj, „dar nu au avut oportunitatea de a merge să cânte în afara țării”, precizează, mai amar, Alexander. Nu e greu de ghicit că locul său de joacă a fost backstage-ul și expunerea la atâtea spectacole l-au marcat emoțional. Îndrumat să facă pianul și sub supravegherea profesorilor Papp Tibi, respectiv, a dnei Laszlo, profesori foarte buni cu cunoștințe vaste și în alte arte, a urmat 12 ani de studiu pe instrument. „Am fost talentat la pian, dar, din păcate, nu suficient de studios, perseverent și conștient că munca contează mai mult decât se crede în mod obișnuit”, admite Alexander. „Mai mult salvam decât să cresc în progresie”. Cu toate acestea, urmează pianul la Conservatorul din Cluj. Însă, devenise conștient că drumul spre pianist concertist nu îi e chiar la îndemână, poate, menționează, „una dintre cele mai grele profesii, mai ales că, a coincis și cu momentul în care am auzit o statistică greu de dus mental și de apărat psihologic, și anume că, un elev din 10.000 ajunge să reușească ca pianist concertist la nivel internațional. Circa zece generații de pianiști. Așa că, dezideratul mi s-a părut realizabil, poate doar în imaginația mea. Dar mie îmi plăcea muzica.” În paralel cu pregătirea de pian, Alexander a mers și la cor, câștigând împreună cu corul liceului „Sigismund Toduță”, condus de Francisc Mureșan, două olimpiade de muzică. „Așa am decis, încă din primul an de facultate, să merg și la repetițiile corului „Cappella Transylvanica”, corul condus de Cornel Groza, care era și șeful corului Filarmonicii Transilvania. A fost „dragoste” la prima vedere. În doi ani am progresat așa de mult, că, într-o după amiază de sfârșit de mai, a venit la mine și m-a întrebat ce fac în vacanță fiindcă are nevoie de om pentru o colaborare la un festival din Ungaria.”

Cântând „Cantata profana” de Bartok, a fost pentru Alexander, o primă experiență ca punct de inflexiune.

Probabil, declicul a ce avea să urmeze. „M-am simțit împlinit artistic. Și, de ce nu, și financiar. Asta a venit și cu gândul de a-mi regândi perspectivele, de a ieși din bula mea idealistă”, își descrie Alexander epifania. Din 2011 își extinde colaborarea cu corul Filarmonicii clujene. A urmat turneu Ierusalim. Ulterior, eliberându-se un post !? – mantinela talentelor în organigrame-, îl ocupă prin concurs. Absolvirea și licența la pian, îl îndreptățesc, urmându-și dorința de a se concentra pe canto, să aplice pentru un masterat. „Nu am reușit să intru, surpriză, moment în care a trebuit să intru din nou la facultate” spune afișând un zâmbet ironic în colțul gurii. Șase ani, cu tot cu masterat, a durat a doua facultate la clasa profesorului Marius Vlad Budoiu. Ca orice student, pentru întreținere, activa în continuare ca angajat, fiind deschis oricărei noi colaborări. Colaborări transformate, la un moment dat, și într-un contract pe doi ani cu Opera Maghiară din Cluj. Ca peste tot, începe cu roluri mici (mesagerul în opera „Byzantium” de Selmeczi György), urmând debuturi. Comandorul („Don Giovanni” de Mozart), evreul bătrân („Samson și Dalila” de Camille Saint-Saëns), Colline („La Bohème” de G. Puccini) și multe altele. A urmat o perioadă efervescentă, marcată din ce în ce mai multe audiții și concursuri. Fără să fi luat premii naționale majore (premiu special și finală la un concurs de lied și la concursul „Hariclea Darclee”, ambele sub patronajul regretatei soprane Mariana Nicolescu), doar o experiență „pe care n-o regret deloc”, Alexander face pasul spre lumea largă. Scrutând competițiile și audițiile internaționale, alege să participe „Canto Tenor Viñas”, Barcelona, (20019/2020), concurs la care participau 578 de concurenți, din 200 de țări. Prima etapă consta dintr-o audiție la Royal Opera House, Covent Garden. Așa cum se întâmplă la aceste concursuri, directori, agenți, industria sînt cu ochii pe fiecare cântăreț. Așa a avut loc întâlnirea cu Maria Mot, actualul agent, persoana care îți amintește de personajul Dicky Fox în combinație cu Jerry Maguire, din filmul omonim. Nu știu dacă a fost și porte-bonheurul său, cert este că, după audiția pentru concurs, este solicitat ca în două ore să dea audiție și pentru staff-ul muzical al operei, pe scena principală. „Am fost paralizat, credeam că n-am înțeles. Am intrat pe scenă. Beznă, nu se vedea nimic în sală. A venit pianistul, dl. David Gowland, care este și șeful programului Jette Parker pentru tineri artiști.

Cânt primele două piese pe care NU le pregătisem, după care se aprinde lumina

și văd în sală figuri pe care le văzusem doar la televizor. Sir Antonio Pappano, maestrul Paul Wynne Griffiths, directorul de casting, Peter Mario Katona, încă 4 agenți, unul fiind, așa cum am spus, Maria. Pe lângă aceștia mai erau prezente multe persoane din staff-ul muzical”, își amintește Alexander. Și când totul părea să se pună în mișcare, a câștigat și premiul Verdi la concurs, apare pandemia. Nu s-a ascuns în casă. Pe lângă pregătire, a răspuns prezent proiectelor internaționale. Unul dintre acestea a fost debutul, la Cluj, în rolul Sarastro („Flautul fermecat” – Mozart). Urmează două colaborări cu casa de discuri Pentatone. Dirijorul Lawrence Foster și orchestra și corul filarmonicii din Cluj au înregistrat „La Fanciulla del West” de G. Puccini, proiect unde a fost invitat să interpreteze două din cele 16 roluri masculine, José Castro și Billy Jackrabbit (se poate achiziționa aici). Iar prestația a fost remarcată și a venit și a doua invitație pentru „La Traviata” de G. Verdi, cu Filarmonica din Dresda și Corul operei, dirijor Daniel Oren (informații și achiziție aici ). Scena pe care o frecventase cel mai des, opera din Budapesta, i-a oferit și primul rol principal în opera „Le luthier de Crémone” de Jenő Hubay. Per total, deși a fost o perioadă mai încărcată, „ am lucrat cu constrângerea de a avea un angajament, pentru că, veniturile din cultură sînt mici, nu sînt susținute, în special în est, astfel încât, să îți permiți să trăiești din colaborări” spune oftând Alexander, dorința de a reuși i-a devenit și mai mare. A vorbit și despre „lipsa respectului pentru cultură din est.

Dar, pe măsură ce te duci spre vest, lucrurile încep să se schimbe.

Inclusiv percepția opiniei publice, și se simte o creștere a consumului cultural pentru că publicul conștientizează îmbogățirea sufletească și spirituală.” În 2021, ajunge la Bayerische Staatsoper, Munchen, pentru audiție. „Iarăși a trebuit să fac față necunoscutului. Am fost pus să cânt mai mult decât pregătisem. Patru arii, doar o mică pauză, ceea ce nu făcusem niciodată. Ulterior am înțeles rațiunea testării. Voiau să vadă toate abilitățile, nu numai vocale, ci, și reacție la presiune, maturitatea în gestionarea situaților speciale. A fost vorba de patru arii în limbi și stiluri diferite. Pe scurt, îmi făceau evaluarea pentru că aveau nevoie de un bas pe următoarele două stagiuni. Cum veștile bune vin foarte repede sau nu mai vin niciodată, așa a fost și acum. La 13.30 am terminat audiția, plecând direct spre avion pentru întoarcerea acasă. Undeva, aproape de 18.00, eram în taxi, în Cluj, spre casă, când m-a sunat agenta să mă felicite pentru ce făcusem (ea nu fusese de față), cei prezenți fuseseră foarte încântați și se gândeau serios să-mi ofere contractul din 2022. Și, acum, după prima stagiune, am 40 de spectacole, niciunul anulat”, povestește vizibil satisfăcut. Ofertele s-au tot înmulțit, adăugând CV-ului, nu numai noi roluri, ci și, scene noi. Komische Oper Berlin, Sarastro (Flautul fermecat de W.A.Mozart). Rol pe care, de-abia sosit la Munchen, din postura de fireman, l-a debutat în 4 decembrie 2022, duminica, ora 19.00!!!! „Nu voi uita niciodată această dată” și zâmbește din nou. „Colegul meu, Tareq Nazmi, s-a îmbolnăvit și am fost sunat, sâmbătă la 17.00, de directorul de casting să mă întrebe dacă pot intra în rol pentru a doua zi. Un rol ce trebuia să-l cânt pentru prima dată în germană, eu nefiind vorbitor al limbii.

Fără a sta pe gânduri, am acceptat. Normal, raționalul a venit după ce am închis telefonul.

Recapitulând, aveam 24 de ore să învăț un text în germană pe care să-l interpretez în fața publicului german, pentru unul dintre cel mai avizat auditoriu, cei care ascultă „Flautul Fermecat”, probabil, mai des ca imnul. Cel mai important, atunci, a fost sprijinul necondiționat dat de Peter Tomek, maestrul de studiu, care a stat cu mine să învăț textul și pronunția într-o germană transparentă, fără accente estice. A doua zi, dimineața, aveam repetiție (trebuia învățată și mișcarea scenică). Eram privit straniu de coach, de dirijor, regizor, probabil, întrebându-se toți cum voi reuși? În standardele lor ideea era că nu pot învăța textul și interpretarea la standarde în mai puțin de 24 de ore. La scepticismul celor prezenți, replica mea a fost „maestre, dirijorul Lothar Koenigs, aveți încredere, seara cânt mai bine decât dimineața”. Toată lumea a început să râdă. Seara a fost un succes imens” încheie Alexander inspirând profund și râzând. Pentru cei familiarizați cu opera știu că rolurile de bas sînt în general mici și, oricum, cele principale sînt rare. Problema se pune că, dacă începi și mai târziu și cu resurse limitate, banii și faima vor întârzia să apară. Foarte sigur pe sine, Alexander știe. „Da, așa este, oricum, însă, tipologia mea de voce este mai rară (chiar printre bași). Dark, cu un anumit set de armonice, nu foarte frecvent întâlnite. În același timp, și extrem de capricioasă, nu am stat niciodată ca doi prieteni la masă, mai mult ca doi dușmani. Nu neapărat din știință, ci din destin, mă bucur că am început mai târziu, pentru că formarea unei astfel de voci necesită timp, biologic, formarea e de durată. Se știe că orice voce bărbătească se dezvoltă mai târziu, chiar și în cazul tenorilor, față de o soprană lirică. Dacă pentru soprane vorbim de maturitate pe la 25 de ani, la un bas poate dura până la 35 de ani.

Și acum, simt cam la șase luni odată că mi se schimbă vocea.

Trebuie să reînvăț emisia pentru a obține același sunet, tehnica nu mai e valabilă. Asculți înregistrările și cânți altceva.” Prin urmare, fiecare pas este un proces descris astfel: „întotdeauna mă înregistrez și întotdeauna mă duc să mă asculte și altă ureche în care am încredere. Dar în principiu, la acest nivel, toată lume are coaches, profesori cu care lucrează.” Interdependența artistică e piatra de încercare a artiștilor la acest nivel. Alexander se poate lăuda deja că a lucrat cu dirijori de talie internațională ca Marco Armiliato, Daniel Oren, Daniele Rustioni, Leonardo Sini, Lawrence Foster. Ceea ce m-a interesat, pentru că văzusem „Don Carlo” pe cele două scene, cu doi dirijori diferiți, a fost să știu care e percepția sa între cele două stiluri, Bertrand de Billy (ROH) și Daniele Rustioni (Munchen). „Două abordări diferite, una mai pragmatică, Bertrand. Totul trebuia respectat micrometric. O interpretare mai de disc, cum se spune. Cu tempouri clare pentru toate lumea, unidirecțional. Așa se întâmplă și la Rustioni, doar că el a avut un plus de inspirație pe partea de expresivitate și intenții muzicale, dând o anumită libertate fluxului muzicii și o comunicare sincronă cu soliștii. Ca artist, probabil, că e preferabil să existe o anumită libertatea în contribuția fiecăruia.” Până în acest moment, rolurile sale s-au dus majoritar pe romantic, belcanto, puțin Mozart, eram curioasă pe când Wagner. „Wagner am debutat la Cluj, la Filarmonică, dirijor Gabriel Bebeșelea, un proiect cu Tetralogia (abandonat din lipsă de fonduri). Atunci, am interpretat uriașul Fafner (Aurul Rinului), varianta de concert. Anul acesta am cântat la Festivalul de Paște de la Salzburg, rolul lui Reinmar von Zweter („Tannhäuser”). De fapt, un debut. Mai mult, activitatea mea (e vorba de un program pentru tinerii cântăreți) a fost nu numai remarcată, dar și răsplătită cu premiul Herbert von Karajan. Este un premiu decernat tinerilor artiști în devenire. Premiu cu atât mai onorant cu cât, de-a lungul vremii, a fost primit, de personalități ca Daniel Barenboim, Cecilia Bartoli, Hilary Hahn, inclusiv , orchestre instituții ca Wiener Philharmonie sau Berliner Philharmonie. Fără să fie prizonierul vreunui idol, Alexander are multe modele. „Încerc să învăț, nu să imit. Încerc să fiu autentic, prin analiză rațională și obiectivă. Ce este natural, ce merge și mi se potrivește din repertoriu.”

Bayern Munchen. Hiking. Carne. Barry White

Ajuns în capitala bavareză de ceva timp, era interesant să văd cum s-a adaptat. A devenit fan Bayern Munchen, dar, susține el, și „pentru că îmi place orașul, comunitatea. Diversitate mare culturală, comportamentală, dar cu perfectă conectivitate. Multă culoare, persoane interesante. Și, într-un top al preferințelor, Munchen este înaintea Berlinului.” Nu practică un sport anume, dar face exerciții de întreținere și entuziasmat prezintă ultimele pasiuni. „Mai nou fac drumeții împreună cu colegul meu, tenorul Evan LeRoy Johnson, în împrejurimi. Și, mă delectez cu șahul. One to one sau cu computerul/telefonul.” Celorlalte necesități care fac viața „complicată”, uneori, s-a adaptat. Chiria și viața, în general, scumpe. Cu bucătăria germană, fiind bazată pe carne, s-a acomodat ușor. Însă, a devenit mult mai receptiv la deschiderea orizonturilor culinare, nu numai europene, ci și asiatice, de tot felul. Ca stil vestimentar e genul casual, puțin sport vara, fără a fi vreun fashionist susține el. Dar în normele unei etichete legate de statusul de artist la operă. În privința preferințelor muzicale, mi s-a părut firesc să-l aud că spune că ascultă orice gen. „Dar schimb des pentru că mă plictisesc repede.” A fost foarte tranșant. „Cumva, ascult profesional. Recunosc imediat dacă este ceva de calitate, dar, oricum, nu ascult prea mult timp același gen. În ultimul timp ascult muzică electronică.” Pentru cine n-a mai citit, chiar eu am mai scris despre români cu succes în operele din Germania, așa că era normală curiozitatea de a afla cum funcționează conexiunile. Se vizitează, își văd spectacolele? Răspunsul a fost fără echivoc. „Ne înțelegem foarte bine. Sînt o fire deschisă unor noi prietenii. E mai greu cu timpul, dar am fost la opera din Düsseldorf, unde este o comunitate de mare calibru, ca profesie și caracter. Oameni faini.” Dacă l-ați ruga, ca ghid, să vă recomande ce să vedeți/vizitați în Munchen, v-ar trebui foarte mult timp, pentru că, recomandă „tot. Muzee, biserici, teatre, parcuri.”

În final, ne-am distrat cu câteva întrebări de chestionar ”This or That”, sau în traducere „sau-sau”

Giuseppe Verdi sau W.A. Mozart? Verdi

Gaetano Donizetti sau Gioachino Rossini? Amândoi. Rossini pentru muzica sa sinonimă cu starea joie de vivre, accesibilitate, atmosferă. Îți schimbă starea. Donizetti pentru profunzimea stărilor. Capacitatea unică de introspecție și exprimare a stărilor sufletești.

Modest Musorgski sau George Gershwin? Musorgski

John Adams sau Terence Blanchard? Blanchard

Ferruccio Furlanetto sau René Pape? Ambii, dar pentru roluri diferite.

Boris Christoff sau Nicolai Ghiaurov? Ghiaurov Leonard Cohen sau Barry White? Barry White

Despre spectacole viitoare aici .

Foto: arhiva personală social media Alexander