Bolsevismul rezidual si noua transcendenta politica

Produs al ideologiilor resentimentului de secol XIX, anti-burgheze, adesea anti-moderne, fascismul nu a avut nevoie de bolșevism pentru a apărea și a se maturiza, așa cum a demonstrat-o Isaiah Berlin într-un fascinant eseu asupra lui Joseph de Maistre și originilor fascismului (vezi Isaiah Berlin, “The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas”, New York: Knopf, 1991, pp. 91-174). Cultul rasei, amestecul de pseudo-scientism (darwinism social) și adorație neo-păgână a sângelui și pământului (Blut und Boden), precum și respingerea plină de resentiment a valorilor liberale drept aritmetică cinică – toate acestea au preexistat leninismului. Pe de altă parte, este greu de negat că triumful bolșevismului, intensitatea și scopul Marii Terori, împreună cu efectele traumatice ale Primului Război Mondial și larg răspânditul sentiment că lumea de ieri (Stefan Zweig) a ajuns în mod irecuperabil la un sfârșit, au catalizat ofensiva fascistă împotriva tradițiilor universaliste ale Iluminismului. Fascismul n-a fost o mai anemică fantasmă a salvării decât bolșevismul: ambele au promis salvarea umanității din ghearele mercantilismului capitalist și au anunțat pogorârea comunității totale. Liderul, ca supraom, desigur, joacă un rol esențial în asemenea mișcări. Spre a-l cita pe Paul Berman:

Lenin a fost modelul autentic al unui asemenea lider – Lenin, cel care a scris pamflete și tratate filosofice cu convingerea omului care crede că are secretele lumii la degetul mic, și care a propovăduit o nouă religie ce-l avea pe Karl Marx drept Dumnezeu, și care, după moartea sa, a fost îmbălsămat precum un faraon și adorat de către mase. Dar nici Il Duce nu a fost mai prejos. Stalin a fost un colos. Despre Hitler, Heidegger a spus cu ochi holbați: „Dar uită-te la mâinile lui!” (vezi Paul Berman, „Terror and Liberalism”, p. 50)

Spontaneitatea (stikhiinost’) a fost mereu dușmanul leniniștilor (să ne gândim doar polemicile lui Lenin, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga pe marginea relației dintre clasă și partid). Opusul acesteia a fost obsesia pentru partiinost’, acceptarea fără tăgadă a liniei partidului (filosofia, sociologia, estetica trebuiau subordonate intereselor proletare definite de partid, de unde și dihotomia dintre știința socială burgheză și proletară).

Mare parte din acest dogmatism și-a avut sursa în tradițiile autoritare ruse și în lipsa de cultură publică participativă. Să ne aducem aminte de reflecțiile lui Antonio Gramsci despre societatea civilă gelatinoasă din Rusia și despre omnipotența statului birocratic. N-a fost chiar Lenin însuși, până la sfârșitul vieții, terifiat de resurgența îndelungatelor tradiții ale mojiciei, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le blamase vehement și împotriva cărora, pasămite, fusese condusă revoluția?

Acum, dacă ne gândim la impactul ideilor și practicilor ruse în Occident, apare mereu o problemă: la care tradiții ruse ne referim? La cele decembriste sau țarist-autocrate? Chaadaev sau Gogol? Turgheniev sau Dostoievski? Umaniștii liberali care s-au opus pogromurilor și acuzațiilor sângeroase sau Sutele Negre? Vladimir Korolenko sau Konstantin Pobedonosțev? Scenariul apocaliptic bolșevic sau socialismul evolutiv menșevic? Respingerea teroristă a status quo-ului, mânia și autoflagelarea permanente ale intelighenției, sau viziunea disidentă a unui polis eliberat? Şi chiar în interiorul culturii disidente, a existat mereu o tensiune între liberali și naționaliști, între susținătorii lui Andrei Saharov și aceia ai lui Igor Şafarevici. Toate aceste întrebări rămân la fel de tulburătoare acum precum erau în urmă cu o sută de ani. Încă o dată, Rusia se confruntă cu eternele chestiuni: Ce este de făcut? și Cine este de blamat? Şi, în diferite versiuni, fie că o admit sau nu, toți participanții la dezbatere sunt bântuiți de prezența ineluctabilă a lui Lenin. Vladimir Ilici a fost cea mai influentă personalitate politică rusă a secolului XX, iar pentru est-europeni, influența sa a dus la transformarea completă a lumilor lor. Ar fi prea simplu să spui că leninismul a sucombat în urma evenimentelor din 1989-1991, dar adevărul este că bolșevismul rezidual continuă să fie o componentă majoră a culturii tranziționale hibride a Rusiei post-sovietice (și Europei Est-Centrale, de altfel).

Tema centrală a controversei explicite sau implicite dintre Richard Pipes și Martin Malia este astfel importantă pentru interpretarea pe care o dăm nu doar istoriei moderne a Rusiei, ci și discuției despre natura și viitorul politicii socialiste în secolul XXI: A fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes, și, mai devreme, Max Weber, au arătat-o, sau, mai degrabă, a fost socialismul revoluționar cel care, din cauza hybrisului său politic și metafizic, a atras suferințe imense asupra Rusiei? (vezi Martin Malia, “The Soviet Tragedy”, New York: Free Press, 1994; vezi, de asemenea, Mikhail Heller și Aleksandr Nekrich, “Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present”, New York: Summit Books, 1986; Richard Pipes, The Russian Revolution, New York: Vintage Books, 1990).

Astfel, obiectând la celebrarea lui Lenin performată de tânărul Georg Lukács, Weber a insistat asupra imposibilității de a construi socialismul imaginat de Karl Marx în absența unei dezvoltări autentice capitaliste, burgheze, de piață: „Pe bună dreptate”, scria el, „Manifestul Comunist a accentuat caracterul revoluționar economic al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, și cu atât mai puțin oficialii statului socialist, nu pot performa acest rol”. (citat în John Patrick Diggins, “Max Weber: Politics and the Spirit of Tragedy”, New York: Basic Books, 1996, p. 239). Mai devreme decât mulți din criticii sovietismului, Weber a ajuns la concluzia că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX. Prin urmare, există vreun motiv pentru a considera practica politică leninistă drept sursă de inspirație pentru cei care caută o nouă transcendență politică? Există vreun plan pentru un radicalism renăscut, așa cum a sugerat Slavoj Žižek, cel care a propus reluarea saltului leninist de la 1917 în imperiul utopiei? Acestea sunt întrebări la care încercăm permanent să aflăm un răspuns…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro