Când are un copil nevoie de psihoterapie: „Este prefereabil să cerem ajutor când apar primele semne, nu «când nu mai putem»”. Care sunt manifestările de urmărit pe vârste

În practică, mulți copii ajung la specialist abia după ce „vorbesc cu burta”: dureri repetate de burtă sau cap, greață înainte de școală, palpitații, oboseală – iar consulturile medicale nu găsesc o cauză. Acesta este fenomenul de somatizare sau, altfel spus, când emoțiile sunt trăite ca simptome fizice. Este comun în copilărie și poate ascunde anxietate, stres școlar sau dificultăți relaționale. Intervenția timpurie scade suferința și previne cronicizarea problemelor. Așadar, detaliem mai jos când are copilul nevoie de psihoterapie – semne clare, nu frici de părinte!

„Fata mea se închide în cameră, plânge des și evită prietenii. Are 12 ani.” „Adolescent, 16 ani, suferă de insomnie. Și-a pierdut interesul pentru tot ce îi plăcea înainte – sport, joacă cu prietenii, nici nu mai iese. A scăzut și la învățătură…” „Copilul meu are tantrumuri foarte intense și lungi, și e extrem de greu de liniștit.” „Am un băiatde 7 ani care se plânge că-l doare burta în fiecare dimineață înainte de școală, deși analizele sunt bune.”

Toate pot fi semne de stres emoțional, iar recomandările organizațiilor profesionale sunt să cerem ajutor când apar schimbări persistente de dispoziție sau de comportament care afectează viața.

În România, stigmatizarea și neînțelegerea rolului educației emoționale încă amână ajutorul. Rapoartele UNICEF arată că problemele emoționale afectează performanța școlară și cresc riscurile de comportamente nesănătoase. Nici accesul la servicii nu este egal, încă un motiv să nu așteptăm „să treacă de la sine”.

Somatizare, mituri și semnale de alarmă comune

Somatizarea înseamnă că emoțiile (anxietate, stres, tristețe) se exprimă prin corp: dureri de burtă sau cap recurente, greață, „nod în gât”, oboseală. Toate acestea fără o cauză organică suficientă. Este frecventă la copii, pentru că limbajul emoțional este încă în formare. Mesajul de înțeles de aici este că nu „inventează”, ci că „are nevoie de ajutor să înțeleagă și să regleze ce simte”.

Ghidurile AACAP (Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului – organizația profesională din SUA a medicilor psihiatri pentru copii și adolescenți) arată că până la 1 din 10 copii poate acuza zilnic dureri corporale fără boală explicativă.

Mit comun: „Dacă discutăm despre emoții, îi băgăm copilului în cap ideea de boală”

În realitate, normalizarea emoțiilor și învățarea unor strategii (respirație, expunere treptată la situațiile care provoacă teamă, problem-solving) scad simptomele somatice și absenteismul școlar.

Centre pediatrice și organizații profesionale explică legătura puternică minte și intestin la copii și importanța intervenției timpurii. „Persoanele cu dureri abdominale funcționale au un sistem nervos hipersensibil, din cauza evenimentelor adverse timpurii, a intervențiilor chirurgicale anterioare, a infecțiilor acute sau a intoleranțelor alimentare”, a spus dr. Nicole Sawangpont Pattamanuch, gastroenterolog la Seattle Children’s Hospital, Research, Foundation. „Dacă ne gândim la creier ca la un receptor stereo și difuzoare, ne ajută să înțelegem cum funcționează axa intestin-creier. Intestinul raportează durerea la coloana vertebrală, care transmite semnalele de durere către creier. Copiii stresați, fie că este fizic sau emoțional, vor avea adesea butonul de volum ridicat pe receptorul stereo. Modul în care creierul primește și interpretează semnalul de durere este strâns legat de starea noastră emoțională”.

Semnale care merită evaluate indiferent de vârstă:

• schimbare bruscă și persistentă (care durează între 2 și 4 săptămâni) a somnului, apetitului, energiei, interesului pentru activitățile preferate;
• izolare socială sau conflicte accentuate cu colegii/familia;
• refuz școlar ori scădere vizibilă a rezultatelor;
• plângeri somatice care apar predictibil înainte de școală/examene;
• crize de furie disproporționate pentru vârstă sau care duc la auto-vătămare sau agresivitate îndreptată față de alte persoane;
• vorbe despre moarte, autovătămare sau comportamente de risc.

Specialiștii AACAP (Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului) subliniază să fim atenți la afectarea funcțională: dacă starea copilului dă peste cap viața de acasă, școala sau prieteniile, merită o evaluare. Intervenția precoce scurtează suferința și reduce consecințele (de la abandon școlar la dependențe), de aceea este bine să cerem ajutor „când apar semne”, nu „când nu mai putem”.

Ghid pe vârste: semne clare că e nevoie de un psiholog

0-3 ani (sugari/copii mici): dificultăți severe și persistente de somn/alimentație, iritabilitate inconsolabilă, regres (pierde achiziții – nu mai spune cuvinte/nu mai caută contact), hipervigilență după un eveniment stresant, evitarea privirii/atașament foarte slab care nu se îmbunătățește cu suport parental. Deși variabilitatea este mare la această vârstă, semnele de mai sus – mai ales dacă persistă și afectează funcționarea familiei – justifică evaluarea. (Pentru suspiciuni de întârziere de dezvoltare/autism, trimiterea se face către pediatru sau neuropediatru și psiholog.) Ghidurile clinice recomandă intervenții centrate pe părinte-copil pentru probleme de comportament.

4-6 ani (preșcolar): tantrumuri intense și lungi (care durează mai mult de 20-30 minute), frecvente și greu de calmat, agresivitate (rănește pe alții sau pe sine), anxietate de separare care îi blochează grădinița sau alte activități, rigiditate extremă (crize la schimbări minore), întârziere marcantă a limbajului emoțional („nu știe să spună ce simte”). Intervenția de primă linie pentru comportamente disruptive/ADHD la această vârstă este trainingul de management parental. Medicația se ia în calcul doar dacă afectarea rămâne severă după intervenții comportamentale.

7-10 ani (școlar): plângeri somatice recurente (burtă/cap) legate de școală, evitare socială, teamă intensă de a greși/de a vorbi în fața clasei, scădere bruscă a rezultatelor în ciuda efortului, perfecționism dureros („îmi rup caietele dacă nu ies perfect”), îngrijorări care „ocupă mintea” și îl împiedică să doarmă. Refuzul școlar repetat este un motiv clar de evaluare – apare frecvent între 5 și 7 ani și între 11 și 14 ani și necesită plan structurat familie-școală-specialist.

11-14 ani (preadolescent): izolare, schimbări mari de somn (insomnie/hipersomnie), iritabilitate persistentă, evitarea activităților preferate (sport/joacă), autoeficacitate scăzută („nu are rost”), conflicte repetate cu colegii, bullying sau victimizare. Ghidurile pentru depresia adolescentului recomandă screening de rutină de la 12 ani și, la semne persistente, evaluare psihologică.

15-18 ani (adolescent): idei despre moarte/auto-vătămare, consum de substanțe, scădere marcantă a funcționării (note, relații, igienă), tulburări de alimentație (scădere rapidă în greutate, preocupare obsesivă de calorii), crize de panică repetate, comportamente riscante. Aici, intervenția rapidă e crucială; pentru autovătămare/idei suicidare, ghidul NICE cere evaluare de specialitate cât mai repede după episod.

Când programarea la psiholog nu poate aștepta:

• autovătămare/idei suicidare,
• refuz școlar persistent (mai ales cu somatizare),
• izolare totală,
• violență repetată,
• doliu/traumă recentă care blochează funcționarea, cereți ajutor.

Linii utile în România:

• 119 – număr unic național pentru situații de abuz/exploatare/neglijare a copiilor (gratuit, 24/7).
• 116 111 – Telefonul Copilului – consiliere și îndrumare pentru copii/părinți; poate direcționa către servicii potrivite.