Cand clovnii incep marsul asupra Romei. Peisaj european cu comici italieni si germani ingroziti

22 octombrie 1922: Benito Mussolini declanşează Marşul asupra Romei, în fruntea unei mişcări populare şi politice cvasi-spontane (Partidul Naţional Fascist fusese înfiinţat doar cu un an în urmă), bazându-se exclusiv pe exaltarea sentimentului de nemulţumire generală dintr-o ţară debusolată, săracă şi coruptă. O săptămână mai târziu, Regele Victor Emanuel III este presat să îl „invite” pe Il Duce să formeze guvernul, în calitate de prim-ministru, deşi Armata îi garantase superioritatea netă în cazul unei confruntări cu grupurile rebele de muncitori grevişti care porniseră spre capitală. Prin acest gest, aventura fascistă a Italiei şi lungul delir ideologic al Europei tocmai începuseră. Simplu, fulgerător, ca o expresie spasmodică a unei revolte populare îmbrăcată histrionic în cămăşi negre, instrumentată de fostul tânăr editor al ziarului socialist Avanti!, devenit ulterior editor al propriului ziar fascist Il Popolo d’Italia. Era, într-un fel, o formă extremă a bufoneriei politice ajunsă la putere, o expresie a neputinţei unei ţări istovite de a mai alege altceva decât spectacolul total şi fascia, ca răspuns la adânci frustrări economice şi sociale.

27 februarie 2013: Preşedintele Giorgio Napolitano anulează o cină programată cu Peer Steinbrueck, liderul opoziţiei din Germania şi candidatul social-democraţilor la funcţia de cancelar în alegerile din această toamnă, după ce importantul politician german s-a declarat „îngrozit că doi clovni au câştigat alegerile în Italia”. Privind cu atenţie rezultatele recentului scrutin, vedem că, într-adevăr şi surprinzător, bufoneria a avut câştig de cauză după guvernarea tehnocrată de centru a lui Mario Monti, atât de apreciată de europeni: comicul (la propriu) Beppe Grillo şi controversatul Silvio Berlusconi, septuagenarul veşnic îndrăgostit şi mare amator de petreceri cu prostituate goale („un clovn cu testosteronul crescut” şi-a explicat declaraţia, metodic, politicianul german, fiind întrebat cum e cu al doilea clovn câştigător), au colectat împreună practic majoritatea voturilor italienilor. Cum cei doi nu sunt aliaţi (are şi circul limitele şi categoriile lui distincte), nimeni nu are practic o majoritate în parlament, iar cele 29-30% obţinute de blocul de centru-stânga a lui Pier Luigi Bersani sunt insuficiente pentru a forma un guvern funcţional, în special la Senat, având în vedere că la Cameră va exista totuşi un bonus acordat partidului de pe prima poziţie, pentru a atinge 54%. În perspectivă însă, fără participarea sau cel puţin susţinerea din partea incredibilei facţiuni parlamentare de peste 25% rezultată în urma votului masiv acordat Mişcării de 5 stele (cam puţine în raport cu cele 12 stele de pe steagul Uniunii, însă un nume pe măsura a ceea ce a ajuns astăzi politica într-o Europă a crizei), Italia nu va putea avea un guvern care „să guverneze efectiv”. Nici măcar cu adăugarea puţinelor mandate obţinute de Centrul reformist al lui Monti.

Fondată ca un „non-partid” (?!) acum trei ani, ca un banc bun la o şuetă de seară, apoi ca un virulent discurs anti-sistem de tip catch-all, pe un blog, de un comediant cu priză la popor, Mişcarea de 5 stele a fost se pare tragi-comica speranţă a italienilor de a scăpa de suferinţele crizei economice, de meschinele calcule bugetare ale unui contabil-şef şi de plata datoriilor prin apelul la comedie, „soluţie” ajunsă acum nr. 2 în ierarhia politică naţională. Grillo spune deocamdată că nu negociază nimic cu nimeni. Nu se ştie dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Lumea aşteptă acum cu răsuflarea tăiată finalul bancului, poanta…care întârzie. Urmează în schimb, se pare, o primăvară grea la Roma, un sfârşit de epocă (încheierea în mai a mandatului preşedintelui comunist Napolitano, 87 de ani) şi începutul altei ere politice, veselă şi sumbră în acelaşi timp, pe care cel puţin germanii refuză să o creadă o epocă a comediei politice ajunsă la putere.

Nu ştim astăzi deznodământul blocajului parlamentar italian, un tablou cu trei partide aproximativ egale care se detestă reciproc dar în care se distinge „victoria morală” a unui outsider, ajuns peste noapte factor de decizie privind balanţa guvernării ori intrarea pe drumul riscant şi imprevizibil al alegerilor anticipate. Situaţia seamănă destul de mult cu impasul rezultat după alegerile din Grecia devastată de furtuna crizei datoriilor. S-ar putea să semene şi cu alte rezultate din Europa. S-ar putea să vină rândul italienilor să fie îngroziţi la toamnă de rezultatul alegerilor din Germania, sau din alte democraţii care „se răzbună” astfel pe degradarea continuă a nivelului de viaţă. E vremea dezamăgirilor şi a iluziilor care se vând bine. Iar nemţii ştiu cel mai bine boala aceasta: odată au cumpărat şi ei iluzii de pe piaţă, dar după „comédia” care a urmat scaunele au cam rămas goale.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro