Cannes, adjectiv

Intre un zbor la dus cu Michel Platini si toata delegatia UEFA, si un zbor de intors cu bagajul ratacit la Geneva, Cannes-ul din acest an a avut partile lui bune si partile lui problematice. Pe de-o parte, criza financiara s-a simtit de la materialul gentii de festival pana la vanzarile din market, pe de alta filmele din selectie au aratat ca nici societatea n-are toate umorile la un loc, nemaivorbind ca in acest an niciun film n-ar fi meritat Palme d’Or-ul cu totul (filmul lui Porumboiu fiind trimis in sectiunea „Un Certain Regard”).

Dar nu cred ca a mai vazut Cannes-ul o editie in care violenta si sexul sa fie cel mai mic numitor comun al filmelor. E evident ca exista o dezordine interna a societatii de azi, tradata de erotismul redundant si de violenta exacerbata.

In general, niciunul, nici celalalt nu par gratuite, dar tocmai faptul ca au fost asa numeroase iti da de gandit ca sunt mai degraba niste simptome si ca artistii, cu antenele lor delicate, capteaza toate distorsiunile din mentalul epocii lor.

Scurta recapitulare aleatorie:

– Eli Roth e in „Inglorious Basterds” un soldat celebru pentru ca ucide soldati germani cu bata de baseball. Imagini verosimile, zici ca sunt pe bune. Scalpurile fascistilor sunt pe urma decupate ca niste trofee.

– Grosplan, in acelasi film, pe degetul aratator al lui Brad Pitt adancit pana la jumatate in rana de pe piciorul lui Diane Kruger. Brrrrr!

– Efectele speciale fac azi ca orice oroare sa para reala, dovada si foarfeca ce reteaza labiile lui Charlotte Gainsbourg in „Antichrist”-ul lui Lars Von Trier.

Sau gamba gaurita a lui Willem Dafoe (piatra de moara atasata ulterior poate fi vazuta ca o metafora, dar cui prodest? Antitetanosul nu se mai face. Spectatorul e tetanizat de-a dreptul.).

– Prostituata din anti-filmul editiei, „Kinatay” (regia Brillante Mendoza), taiata bucati si aruncata pe geam dupa ce e violata si ucisa (dar pe Mendoza il poti suspecta fara remuscari de artificii gratuite.).

– Carotide sectionate in „Thirst”, de Park Chan-wook, sangele perfuziilor baut ca suc organic (ma rog, gluma functioneaza pentru ca sud-coreeanul parodiaza filmele de gen.).

SAU:

– Sex salbatic si in relanti in acelasi „Antichrist”. Debutul filmului te tine cinci minute cu respiratia in gat pentru ca rezuma ca nicaieri altundeva esenta festivalului – „euforia de dinaintea dezastrului”-, innodand sex si moarte in poate cel mai graitor sambure al editiei.

„Antichrist”-ul a fost pe nedrept huiduit. Von Trier, tulburat cum e (a declarat la conferinta de presa ca e in mainile lui Dumnezeu si ca e cel mai bun regizor din lume, desi nu e sigur ca Dumnezeu e cel mai bun Dumnezeu), nu face decat sa preia nelinistile epocii sale.

Punand semn de egalitate intre femeie si Antichrist, cineastul nu face decat sa-si nege, sa-si anuleze existenta. (Numai sotia sau mama lui Von Trier sa nu fii.).

– Amorul pasional care frizeaza moartea, si o si depaseste, in „Thirst”, filmul sud-coreeanului Park Chan-wook despre vampiri, unul dintre cele mai frumoase filme de gen realizate vreodata.

Poate in niciun alt film despre vampiri cuplul nu copiaza mai evident relatia gen Bonnie si Clyde si nu te face sa intelegi mai bine cam cum se traduce vampirismul in termenii relatiei pasionale.

– Sexul inutil si penibil dintr-unul dintre cele mai slabe filme din Competitia Oficiala, „Map of the Sounds of Tokyo”, de Isabelle Coixet, care nu te-a facut decat sa te enervezi si mai mult ca i-a ocupat locul lui „Politist, adjectiv”, de Corneliu Porumboiu, pe care multi critici il vedeau concurand pentru Palme d’Or.

– Erotismul permanent care insoteste aproape toate cele doua ore si 50 de minute ale lui „Soudain le vide” de Gaspar Noé, un fel de ecranizare a „Cartii tibetane a mortilor”, in care aparatul de filmat tradeaza punctul de vedere al unui spirit care tocmai si-a parasit corpul, dar care nu poate parasi universul lui familiar. Filmul e mult prea incarcat, ar fi interesant un film minimalist pe acest subiect. Cine se ofera?

Ar mai fi multe exemple in ambele directii. Ce este evident e ca niciun film din Competitia Oficiala din acest an nu a intrunit unanimitatea criticii, nu s-a impus ca evidenta de necontestat.

Un Palme d’Or compensator

„Das weisse Band”, filmul austriacului Michael Haneke, pana la urma rasplatit cu Palme d’Or (pentru ca Haneke era prieten cu Isabelle Huppert, presedinta juriului – spun unii, pentru ca era cel mai onorabil – spune restul) nu e mai ravasitor decat „Funny Games”, cu care Haneke a venit in 1997 tot in Competitia Oficiala, nu e mai bun decat „La Pianiste” sau „Caché” (pentru care austriacul a mai fost premiat pe Croazeta), dar e un film cu o imagine frumoasa, in alb-negru, metalica si rece, un film coerent, care are atmosfera si care, mai ales, nu iti serveste morala cu polonicul.

Probabil ca „se pune” si faptul ca e primul Palme d’Or din cariera lui Haneke. In schimb, ar fi fost trist ca Almodóvar sa fi primit primul sau Palme d’Or pentru „Los abrazos rótos”, un film sub nivelul precedentelor sale filme.

Cineast roman, adjectiv

Daca Haneke cauta „radacina raului”, „Politist, adjectiv” coboara si mai mult si se interogheaza asupra proprietatii termenilor si a mijloacelor prin care judecam nu doar adevarul realitatii, ci si pe cel al operei de arta.

Corneliu Porumboiu face, cred, un salt de doua trepte de la precedentul „A fost sau n-a fost?”, livrand un film al carui miez nu i s-a revelat decat la a treia varianta de scenariu. Un film ca o „ceapa”, care la fiecare vizionare mai arunca o haina. Pentru spectatorul destept din fiecare.

Din „Amintiri din Epoca de Aur” de Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Constantin Popescu si Razvan Marculescu, cel mai mult mi-a placut capitolul semnat de Hanno Höfer, care mi se pare ca a surprins cel mai bine atmosfera perioadei, fara a-si propune sa faca si un comentariu asupra ei.

Daca „Politist, adjectiv” va fi mai greu de inteles si digerat de publicul de mall, filmul-omnibus scris si produs de Mungiu cred ca va avea mai multa priza la spectatorii romani.

La final, sa ne distram cu o mica lista retrospectiva cu numele romanilor botezati de revistele care apar la Cannes pe durata festivalului:

– Cristi Piui

–Luminata Gheorghiu

– Cristian Mungliu

– Constantin Pupescu