Catusele nu mai sunt suficiente. Incepe restauratia

Salvarea cu repetiţie a lui Dan Şova de către colegii săi senatori are, dincolo de discuţiile politice, o semnificaţie importantă: pentru a doua oară într-un scurt timp, Senatul se opune sistemului judiciar transformându-l pe unul dintre senatori în supra-cetăţean. Dan Şova este deasupra noastră, a populimii, el are în prezent drepturi la care noi ceilalţi nici nu visăm. În plus, toate declaraţiile publice ale premierului Victor Ponta transmit acelaşi mesaj: gata cu revoluţia justiţiei, începe restauraţia.

Nu ştiu câţi dintre noi am realizat dar, în ultimul an, românii au trăit o revoluţie. O revoluţie care are acum nevoie de o reinventare. Cătuşele nu mai sunt suficiente.

Manipularea PSD şi a premierului Victor Ponta este atât de primitivă încât e suficientă o singură propoziţie pentru a o demonta. Dacă Senatul ar fi încuviinţat cererea de arestare a lui Dan Şova, senatorul PSD ar fi ajuns în faţa judecătorului care l-ar fi putut trimite în arest preventiv sau nu. Rostul votului din Senat nu este acela de a substitui decizia judecătorului, ci de a bloca ajungerea în tribunal a unui senator în cazul unei declaraţii politice. Dan Şova nu este acuzat pentru o declaraţie politică, ci de furt din bani publici. Lucrurile sunt mai mult decât clare.

Frontul solid al senatorilor PSD care au ales să-şi transforme colegul într-un supra-cetăţean este de înţeles. Să ne reamintim un dialog purtat în urmă cu doi ani, la Digi 24, în care moderatorul îl întreba pe Dan Şova, trimis în Parlament de oltenii din zona Corabia, ce poate face pentru alegătorii lui în afară de a da din gură toată ziua pe la televizor:

• Şova răspunde: “Oamenii de acolo au multe probleme. În afară de pământ, nu au alte locuri de muncă. Sunt probleme cu agricultura, au probleme cu dantura. N-au stomatolog, n-au salvare, au probleme cu ochii, mor oamenii cu zile.”

• Moderatorul întreabă:  “Şi puteţi schimba ceva ca parlamentar?”

• Dan Şova răspunde: “Ca parlamentar n-am putut să schimb, dar ca guvern pot.”

• Moderatorul insistă: “Şi vă vedeţi în alt portofoliu şi într-un viitor guvern?”

• Dan Şova răspunde: “Eu sunt un soldat credincios al partidului. Partidul decide.”

Cu această replică supra-cetăţeanul Şova a sintetizat întreaga situaţie. Condiţia pentru a ajunge într-o poziţie privilegiată în România nu este nici inteligenţa, nici competenţa, nici munca sau onestitatea. Trebuie să fi „un soldat credincios al partidului”. E suficient.

Să nu vă imaginaţi că senatorii care l-au salvat pe supra-cetăţeanul Şova îşi pun vreun moment problema nevinovăţiei lui. Nici vorbă. În spatele uşilor, critica soldaţilor de partid la adresa justiţiei nu este că arestează oameni nevinovaţi. De altfel, 90% din dosarele deschise de DNA s-au încheiat cu condamnări.

Problema soldaţilor de partid este că, pentru a-şi dovedi credinţa faţă de partid, au trebuit fie să fure, fie să încalce legea cel puţin o dată în ultimii ani. Majoritatea acestor „soldaţi credincioşi” au în dulap schelete care-i pot transforma oricând în subiectul unei cereri de arestare. Discuţiile dintre ei nu se învârt aşadar în jurul nevinovăţiei, ci a ordinii în care vin punerile sub acuzare. „De ce mai întâi eu, când şi ăla a furat la fel ca mine?”, cârcotesc aceşti soldaţi credincioşi de partid. Este motivul pentru care se vorbeşte tot mai mult, transpartinic, de un moment zero: de astăzi, 1 iunie 2015, cine fură şi e prins merge la puşcărie. Dar furturile înfăptuite până pe 1 iunie 2015 sunt uitate. Acesta este visul prezent al supra-cetăţenilor din Parlamentul României.

Există trei tipuri de parlamentari: şefii-păpuşari ai partidelor; oamenii cu un anume prestigiu local şi ego proporţional de a căror imagine partidul s-a folosit pentru a mai câştiga un loc în parlament (medici, profesori, foşti sportivi, etc.) şi trupeţii de partid. Dan Şova şi-a început cariera politică făcând parte din ultima categorie. Antecedentele lui sunt catastrofale: a minţit în documente oficiale în privinţa studiilor sale, a negat existenţa holocaustului, a calomniat fără dovezi jurnalişti români şi străini şi s-a opus incriminării infracţiunilor de corupţie şi luare de mită. Singura sa calitate este că şi-a servit cu credinţă partidul, combinând alunecos voturi prin Parlament, în timp ce alegătorii lui olteni „au probleme cu ochii”.

Cum se întâmplă întotdeauna în istorie, după o revoluţie urmează o restauraţie. La 25 de ani de la revoluţia din 1989, România a traversat un nou cutremur politic: zeci de foşti miniştri, zeci de primari şi mari baroni locali au fost condamnaţi pentru că au furat din banii noştri. Cine şi-ar fi imaginat, cu doar 5 ani în urmă, că Mazăre, Udrea, Năstase, Becali, Voiculescu şi mulţi alţii vor ajunge să facă puşcărie. E o perioadă care va rămâne gros însemnată în istoria României. Dar nu e suficient.

Toamna trecută, după mai multe discuţii cu responsabili americani de lupta împotriva corupţiei din sistemul medical, am aflat că principiul lor de bază nu este să-l bage pe hoţ la puşcărie, ci să recupereze banii furaţi împreună cu o amendă de zece ori mai mare decât suma furată. Spre acest tip de mentalitate trebuie să evolueze şi justiţia română. Cătuşele nu (mai) sunt suficiente. Urmează o perioadă de restauraţie în care găştile politice vor face totul să oprească această revoluţie a justiţiei. Şi vor reuşi. Ca orice revoluţie, nici aceasta nu a fost perfectă: a avut excesele ei, eroii ei şi mizerabilii ei. Dar pentru a se transforma din revoluţie în evoluţie e necesară o reinventare.

Am sperat că această curăţenie generală în clasa politică va împinge în faţă un alt tip de români implicaţi politic. M-am înşelat. Soluţia nu vine din interiorul clasei politice, care nu poate fi reformată nici cu biciul justiţiei. Soluţia vine din afara ei. Sunt martor, în ultimul an, la o creştere febrilă a numărului iniţiativelor civice: e vorba de oameni sub 40 de ani, din clasa mijlocie, care nu mai aşteaptă nimic de la politicieni. Au început să construiască secţii noi prin spitale, să supravegheze activitatea ministerelor, să organizeze tabere pentru copii, să monitorizeze construcţia autostrăzilor, să se revolte împotriva abuzurilor din educaţie. Deocamdată nu sunt destui, dar numărul este în creştere. Ei evoluează în spaţiul liber creat de revoluţia Justiţiei.

Vor rezista perioadei de restauraţie care urmează? Sau vor imita modelul fraţilor lor mai mari care, după votul din mai 1990, au ales să plece? De felul în care ei vor răspunde la această întrebare depinde viitorul României.