Cea mai grea dintre moștenirile pe care ni le lasă Iohannis

După zece ani de mandat, președintele ne lasă într-o țară în care populismul este atât de puternic încât nimeni nu mai îndrăznește să-l contrazică.

Klaus Iohannis pleacă astăzi din funcția de președinte, prin demisie, având, probabil, cea mai scăzută cotă de încredere a unui politician român din fruntea statului: 8%. S-ar putea spune că plecarea sa forțată, sub amenințarea suspendării, cu trei luni înainte de alegerile prezidențiale, este o victorie a populismului care a cuprins România după noiembrie 2024. Ar fi totuși prea puțin. Președintele nu mai era dorit de nimeni, nici măcar de aliații politici, care vedeau în el o veritabilă piatră de gât electorală. 

Klaus Iohannis a patronat un sistem decuplat complet în ultimii ani de cetățenii României. Țara este condusă de o clasă de privilegiați, cu salarii nejustificat de mari, mult peste veniturile oamenilor obișnuiți și peste posibilitățile reale de a le plăti ale acestei țări, îndatorate până peste cap. 

Sigur că nu președintele este cel care a decis, de exemplu, ca membrii ASF să câștige 8.000 de euro pe lună sau ca un director din Romsilva să primească 100.000 de euro, ca bonus de pensionare. Guvernul, Parlamentul sunt instituțiile care ar trebui trase mai întâi de mânecă pentru excesele nenumărate din aparatul bugetar.

Dar omul din fruntea statului este cel care plătește. Mai întâi pentru că în el și-au pus românii speranțele în 2014. Au stat atunci la coadă să-l voteze, în țară și străinătate, enervați poate la rândul lor de nedreptățile pe care le trăia Iohannis: era acuzat de pesediști că a vândut copiii altora în străinătate, că nu are propriii copii sau că e nazist. 

Un semnal

În 2025, în societatea românească există o frustrare mare față de privilegiile celor sunt legați de clasa politică: „Își fac legi pentru ei”, „cheltuie banii țării”, „își dau salarii și pensii mari, nu se gândesc și la noi”. E de ajuns să te uiți la vox-urile reporterilor care mai vorbesc cu oamenii pe stradă ca să afli ce-i deranjează cel mai mult pe români.

Iohannis a patronat acest sistem de privilegiați, fără să aibă nimic să-i reproșeze, fiind el însuși un privilegiat. În toți acești ani, președintele României a dat senzația că ne privește de undeva de sus, din avioanele private cu care obișnuia să călătorească în străinătate – o aroganță neobișnuită chiar și printre șefii de state și guverne ale unor țări europene mult mai bogate decât România. 

Paltonul trântit pe capota limuzinei, în 2015, de enervare că nu a venit nimeni să i-l ridice, nu a fost un accident al unui președinte nou, neobișnuit cu protocolul. A fost mai degrabă un semnal că Iohannis vede altfel funcția. Ca un monarh într-o republică. 

Un monarh – președinte, într-o Uniune Europeană unde este cultivată modestia la nivel de imagine și unde șefii de state vor să fie văzuți mai degrabă în transportul în comun decât în limuzine private. 

Iohannis nu a înțeles sau nu i-a păsat de acest lucru. Iar vila de protocol, în care statul trebuia să investească 7 milioane de euro pentru a-i asigura confortul și după plecarea din funcție, nu a făcut decât să întărească în ochii oamenilor imaginea de aroganță a președintelui.  

Absență

Președintele României a ieșit în evidență în acești ani și prin neimplicarea. Nu a reformat partidele, nici măcar PNL-ul, unde și-a pus oameni mai degrabă obedienți, decât competenți. Ultimul pe listă, generalul Ciucă, și-a dat demisia din Senat cu câteva zile înainte de Iohannis, marcând sfârșitul unei epoci triste pentru PNL. Un partid care nu s-a deosebit absolut deloc de PSD în toți acești ani. 

„Nu trebuie să uităm nicio clipă cine este PSD și care este pericolul pe care-l reprezintă pentru viitorul României”, a spus Iohannis în 2019 și a câștigat pentru a doua oară alegerile cu acest discurs. Nu au trecut nici doi ani și PSD-ul a intrat la guvernare.

Iohannis nu a reformat statul, nu a reformat educația, deși a scris trei cărți și a lansat proiectul „România educată”. Un demers fără substanță, de care astăzi nimănui nu-i pasă.

Vizitele lui Iohannis în Africa, în Kenya, Tanzania, Senegal sau Capul Verde, făcute cu scopul declarat de a relansa relațiile economice și politice cu statele africane, nu au adus nimic României. Interesul țărilor occidentale pe acest continent este în creștere, mizele sunt uriașe, ca și resursele de acolo, dar țara noastră este în continuare în afara jocului.

Când vine vorba despre Africa, apărem în presa internațională doar cu mercenarii români conduși de Potra.

Se spune astăzi că România trăiește cele mai prospere timpuri din toată istoria sa, că economia noastră a depășit-o pe cea a multor state europene sau că suntem un partener de încredere în flancul estic al NATO. S-ar zice că e și meritul lui Iohannis. 

Întrebări fără răspuns

În vremuri tulburi, pe nisipuri mișcătoare, România a arătat, până la sfârșitul anului trecut, că este fermă: ne apărăm democrația, recunoaștem nedreptatea, abuzul și știm clar cine este agresorul în războiul din Ucraina.

Toate acestea s-au prăbușit însă la sfârșitul anului trecut, când un candidat venit din zonele întunecate ale puterii politice din anii 90 a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale. Statul a fost prins pe picior greșit, a reacționat compulsiv și a anulat alegerile pe motiv că ar fi fost influențate de un actor statal străin. 

Probabil că așa stau lucrurile. Dar nu poți să nu te întrebi: cum și când a crescut acest monstru fără să-l vadă nimeni? Ce au făcut serviciile secrete conduse de Iohannis? Ce au făcut instituțiile statului care trebuie să vegheze la corectitudinea alegerilor?   

În timp ce aliații stăteau liniștiți, iar Iohannis le transmitea acestora că i s-ar cuveni poate, de ce nu, chiar și funcția de secretar general al NATO, România se înscrisese deja pe o traiectorie nedemocratică. 

Bine că aspirațiile lui Iohannis nu au fost luate în serios la Bruxelles: cum ar fi arătat NATO condusă de un fost președinte care și-a încheiat mandatul predându-și țara Rusiei?

Sunt multe întrebări, niciun răspuns. Iar acum, întreaga clasă politică este atât de înspăimântată de populismul care a explodat în România, încât nu mai îndrăznește nimeni să-l contrazică. Acum suntem cu toții „suveraniști”, conservatori, bisericoși, iubim „familia tradițională” și urâm Green Deal-ul. 

Cine-i mai reprezintă acum pe românii care nu cred în cele de mai sus? Nimeni. Ciudat, pentru că știam că în Uniunea Europeană toată lumea e reprezentată. Inclusiv minoritățile, ateii, progresiștii și așa mai departe. Chiar și „soroșiștii” sau „globaliștii”.  

Iohannis pleacă astăzi de la Cotroceni, lăsând în urma lui un monstru: populismul. Dintre toate, cred că asta e cea mai grea moștenire.