Cine a fost Eugen Florescu? Hingherul ideologic ca om totalitar
Comunismul a fost un sistem politic intemeiat pe suprematia ideologiei. Tocmai de aceea este normal sa ne ocupam de sacerdotii dogmei, de comisarii utopiei, de cei care, asemeni unor Chisinevschi, Rautu, Roller, Niculescu-Mizil, Popescu-Dumnezeu, Ion Iliescu, Petru Enache, Miu Dobrescu, Ilie Radulescu, Stefan Voicu, Sorin Toma, Constantin Mitea, si-au facut o profesie din apologie, indoctrinare, falsificare si ploconire. A trecut aproape neobservat, in februarie 2009, decesul aparatcik-ului en titre al propagandei national-staliniste, fostul sef al Sectiei Presa a CC al PCR, favoritul Elenei Ceausescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor in anii 1980, aghiotantul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, Eugen Florescu. Membru al CC al PCR pana la prabusirea regimului comunist, “detasat” pentru citiva ani la Timisoara la mijlocul anilor 1980 ca secretar judetean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oras, in special a celor din jurul revistei “Orizont” (Mircea Mihaies, Cornel Ungureanu, Adriana Babeti, Serban Foarta, Marcel Tolcea, Livius Ciocarlie, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Iosif Costinas, Lucian Alexiu). Obtuz, vehement, insolent, intolerant si incult, Florescu a fost, alaturi de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii si de sustinere a curentului autodenumit protocronism.
A ramas de pomina afirmatia sa ca protocronismul nu este o simpla conceptie estetica, ci “viziunea artistica a tovarasului Nicolae Ceausescu“. In luarile sale de cuvint de la sedintele biroului Uniunii Scriitorilor, in deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu morbida malitie, pe exponentii directiei lovinesciene, pro-europene si potential antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Al. Paleologu, Ileana Malancioiu, Mircea Iorgulescu, Dan Haulica, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Jebeleanu, Dan Desliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu si Dorin Tudoran. Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otravitelor campanii din “Saptamana”, “Luceafarul” si “Flacara”, impotriva postului de radio “Europa Libera” si mai cu seama a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. In aceste actiuni de dezinformare si intoxicare, nu incape indoiala, Florescu si ciracii sai au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea sa devina coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist pe domeniu. Orice istorie onesta a raporturilor dintre partid, Securitate si intelectuali, a distributiei fortelor in cimpul simbolic al literelor romanesti nu va putea eluda rolul nefast al acestui nociv culturnic. Se spune uneori despre morti numai de bine; in ce ma priveste, prefer deviza despre morti, ca si despre vii, numai adevarul.
Doua detalii semnificative pot lumina, cred, sensul itinerariului existential al lui Eugen Florescu. Un destin in care fanatismul s-a intalnit cu grotescul, ori chiar cu penibilul. Pe la mijlocul anilor 1990 deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participa la Paris la tirgul de carte al ziarului “L’Humanité”, cotidian al PCF. S-a intalnit in cadrul standului “Espace Marx” cu o veche militanta a PCR, intelectuala cunoscuta si fosta luptatoare in Rezistenta franceza. “Omul de stanga” E. Florescu tocmai publicase un articol in care se referea la tatal meu, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania drept “Ciungul”, pe care pana si Gheorghiu-Dej l-a dat afara din partid de tampit ce era”. Fara sa isi piarda cumpatul, respectiva ilegalista l-a privit in ochi si l-a intrebat: “Daca un om de stanga se exprima astfel despre un mutilat al razboiului civil din Spania, ce putem astepta de la un om de extrema dreapta?” Florescu a facut pe loc, la modul propriu, stanga-mprejur, pierzand ocazia de a depana amintiri despre visurile junetii revolutionare. Ce era sa replice?
Ironia suprema este ca dupa anul 2000 pontiful antiamericanismului visceral a parasit Romania si s-a instalat in Statele Unite, din cate stiu la San Francisco, ca respectabil bunicut ajutandu-si fiica la cresterea copiilor. Ma indoiesc ca le-a aplicat retetele invatate din “Poemul pedagogic” de Makarenko, matricea care a inspirat ororile de la Pitesti. Mi-l imaginez, putin adus din spate, vorbind o engleza schiopatianda, facind cumparaturi la supermarketul din colt si odata intors acasa aratindu-le nepotilor, nu fara mindrie, propriile trofee dintr-un trecut patat de singe, sadism si mizerie, ordinele si medaliile castigate datorita neconditionatului sau devotament pentru “constructia celei mai bune si drepte dintre oranduiri”.
Generatiile mai tinere nu au trait timpurile de rusine si sufocare cand Florescu taia si spanzura. Ma intreb cati isi mai aduc aminte de perioada tulbure de dupa 1989, cand Petre Roman a dat unda verde pentru aparitia toxicei reviste “Romania Mare”. La inceputul anilor 1990 am citit un imund articol semnat de E. Florescu in saptaminalul pesemist intitulat antifrastic “Democratia”. I-am raspuns in “Romania Literara” si textul, intitulat “Revansa rinocerilor”, poate fi gasit in volumul “Irepetabilul trecut” (Curtea Veche, 2008). Iata un fragment:
Citeste tot articolul si comenteaza pe
INTERVIURILE HotNews.ro