Cititorul – Incredibila poveste a unei analfabete din Sibiu

Ma numesc Hanna Schmitz si m-am nascut la Sibiu. La 17 ani, am plecat la Berlin. Am colindat prin mai multe orase. Mi-am gasit de lucru la Siemens, ca taxatoare pe tramvai. Era o munca anosta, de rutina, dar care uneori imi dadea senzatia ca am control asupra oamenilor si asupra mea insami. Caci aveam o problema, un secret pe care nu-l spusesem nimanui. Secretul mi se cuibarise atat de adanc in suflet, ca aproape nu-i mai dadeam importanta. Toata viata l-am tras dupa mine, ca pe un picior de lemn. Intr-o zi, pe cand terminasem serviciul si ma indreptam catre casa, vad un baiat care vomitase la coltul strazii si se sprijinea de zid.

Asa ar fi putut incepe cartea „Cititorul“, daca ar fi fost scrisa din persectiva Hannei. Autorul Bernhard Schlink scrie insa cartea din perspectiva baiatului, a lui Michael Berg. Hanna il apuca pe adolescent de brat si il duce la un robinet din curtea casei. Ii spala de voma mana si fata. Umple doua galeti cu apa si le arunca peste mizeria de pe trotuar. Apoi il conduce, pana aproape de casa lui. „La cincisprezece ani m-am imbolnavit de hepatita“ isi aduce aminte Michael. Dupa luni bune de boala si de convalescenta, in primavara lui 1959, el se duce sa multumeasca femeii care l-a ajutat, cu un buchet de flori.

Intre femeia de 37 de ani si baiatul de 15, incepe o dragoste patimasa. In fiecare zi dupa scoala, Michael fuge la Hanna acasa, unde se iubesc cu nesat. Ritualul e aproape intotdeauna acelasi, incepe cu baia, cu o curatire a corpului facuta cu patima, aproape cu inversunare. Pentru Michael, Hanna e prima femeie. „Cand o chem in minte cum era pe atunci, imi apare fara chip. Trebuie sa i-l reconstruiesc“ zice el, mult mai tarziu. „Frunte inalta, pometi inalti, ochi albastri, spalaciti, buze arcuite, fara adancitura, barbie puternica. Stiu ca il gasisem frumos. Dar nu frumusetea lui o vad inaintea ochilor“.

Hanna e directa, transanta, are o sete de cunoastere si o sensibilitate de copil. Michael trebuie sa-i citeasca din cartile sale de scoala si chipul ei se transforma, redand bucuria sau durerea provocate de lectura. Inainte sau dupa amor, cititul devine parte a acestuia, un act de initiere ce sporeste erotismul, dar si cunoasterea de sine a celor doi. Intre Schiller, Homer, Tolstoi si Cehov, femeia matura si adolescentul isi impart sufletul, trupul si traiesc vraja in care Cuvantul si Erosul se contopesc intr-un tot. Michael se simte din ce in ce mai puternic, e stapan pe magia cuvantului citit si rostit. Michael e Cititorul, care nu citeste doar pentru sine, ci pentru a-si impartasi cunoasterea iubitei lui.

Povestea Hannei Schmitz si a lui Michael Berg, inceputa la finele anilor 50 si incheiata peste mai bine de douazeci de ani ar fi o fascinanta poveste de iubire, oarecum socanta prin diferenta de varsta dintre eroi, daca ar fi doar atat. Caci Hanna nu e nevinovata. Legea o considera o mare vinovata si o condamna la inchisoare pe viata, pentru uciderea a trei sute de evreice. Cum s-a ajuns la acest verdict, la care Michael – ajuns intre timp student la drept – asista in sala de judecata aproape neputincios, e cumplit. Practic, Hanna se autocondamna, caci secretul ei e mai puternic ca ea.

Ca vatmanita la Siemens, dupa un an Hanna a fost avansata, la munca de birou. Aceasta se petrecea in 1940, la un an dupa venirea ei din Transilvania, la Berlin. Insa Hanna nu stia sa scrie si sa citeasca. Iar de nestiinta ei, nu stia decat ea. Asa ca femeia si-a cautat altceva de lucru si a dat peste capcana SS. Siguranta de stat a lui Hitler cauta supraveghetoare, un loc de munca unde nu trebuia carte. Din 1943 pana in 1944, Hanna a fost supraveghetoare de lagar la Auschwitz. Rolul supraveghetoarelor era sa asigure ordinea si sa „faca loc“. Mereu veneau convoaie cu noi detinute, cele vechi trebuiau sa plece. La gazat. Supraveghetoarele sortau cine pleaca si cine mai ramane un pic.

Intr-o noapte de bombardamente, supraveghetoarele se aflau cu un convoi de detinute, in sat. Acestea erau inchise in cladirea bisericii, pe cand focul din urma bombardamentului a izbucnit. Portile bisericii au ramas inchise, detinutele au ars toate, cu doua exceptii. Dupa razboi, una dintre cele doua evreice salvate si apoi emigrate in SUA a scris o carte, in care a relatat grozaviile din trecut.

Pe baza marturiilor din carte – si nu numai -, s-a deschis in 1966, in Germania, un proces. Pe banca acuzatelor s-a aflat si Hanna Schmitz. Procesul s-a vrut si un exemplu, pentru noile generatii, de pedepsire a vinei germane de razboi. Insa vina e si ea ceva relativ, care nu poate fi condamnat in bloc, ci doar pe probe si dupa lege. Legea care se aplica e prezentului, si nu a trecutului vinovat, in care s-a produs fapta. E oare firesc sa fie asa? Intrebarea o pune profesorul de drept al lui Michael. Intrebarea si-o pune si autorul Bernhard Schlink, intr-o convulsie mentala de a disocia raul de bine, in contextul istoriei si al valurilor ei politice.

Insa raul ramane rau, cand au murit oameni. Raul ramane rau, daca nu ai intreprins nimic pentru a-l impiedica. Hanna Schmitz se afla, impreuna cu alte cateva supraveghetoare din lagarul de exterminare, pe banca acuzatilor. Colegele ei se apara, se fofileaza, dand intreaga vina pe ea. Ea, Hanna, ar fi scris raportul catre SS in urma incendiului din biserica. Ea ar fi decis ca portile bisericii sa ramana inchise, ca detinutele sa nu poata fugi. Reactia Hannei e debusolanta: „Daca deschideam portile, se nastea haos. Iar noi, supraveghetoarele, trebuia sa asiguram ordinea“, spune ea la proces. „Daca erati in locul meu, ce ati fi facut?“ il intreaba ea disperata, pe judecator. Acesta lasa capul in jos, fara sa dea un raspuns.

Cand i se pune raportul catre SS in fata, ea are o ezitare. Caci nimeni nu stia, ca nu-l poate citi. De rusinea nestiintei si neputintei, ea confirma ca l-a conceput si scris. Celelalte supraveghetoare primesc cate patru ani de inchisoare, Hanna e condamnata pe viata. Tanarul Michael izbucneste in lacrimi, insa propria lui lasitate il face sa nu intreprinda nimic. Si doar simpla aducere la cunostinta instantei de judecata a analfabetismului Hannei, ar fi adus alt curs, in proces, poate o revizuire a sentintei. Insa Michael tace. Tace pana cand vulcanul din el cauta sa irumpa, intr-un anume fel.

Tanarul avocat incepe sa citeasca cu glas tare din carti si sa se inregistreze pe casete. Acestea sunt trimise, fara vreun cuvant, Hannei, la inchisoare. Timp de 18 ani, Michael citeste Hannei romane, poezii, povestiri. Hanna invata incet sa citeasca si sa scrie si ea, lumea dobandeste un sens. Cand, dupa 18 ani de detentie exemplara, Hanna urmeaza a fi eliberata, mai are loc o intalnire, ultima, intre cei doi. Hanna e batrana, numai glasul si hotararea i-au ramas la fel. „Baietelule“ ii spune ea lui Michael ca pe vremuri, cand se dezmierdau in pat.

Baietelul e un barbat in toata firea, divortat si cu o fata mare. Barbatul e insa tot un baietel in suflet, cu o dragoste adolescentina de nesters. In fata realitatii, el insa se cabreaza. Mana lui aluneca usor de sub cea a imbatranitei Hanna, care cautase, in ultima ei zi de inchisoare, la vorbitor, un contact fizic cat de mic, care sa ii aduca aminte de trecut. Hanna se spanzura, urcata pe o masa acoperita cu carti. Banii munciti in inchisoare incearca sa-i trimita testamentar, prin Michael, la evreica supravietuitoare, din SUA. Poate fi insa rascumparata, o vina condamnata universal, cu streangul si cu cativa bani?

Cartea lui Bernhard Schlink, aparuta in 1995 la Diogenes Verlag din Zürich, a fost „fenomenul literar“ al sfarsitului de mileniu trecut. „Cititorul“ a fost tradusa in peste 35 de limbi si e subiectul unei fenomenale ecranizari din 2008, in care actrita principala, Kate Winslet, a luat Oscarul. La televiziunea germana, filmul e difuzat mereu. Ultima oara, chiar ieri. Cartea a fost tradusa si in limba romana, aparand la editura Polirom in 2002, 2009,2011. E o carte mica, subtire, de 200 de pagini. E o carte mare, impresionanta, plina de sens.

Cand totul despre razboiul al doilea mondial si atrocitatile lui parea sa fi fost spus demult, iata ca autorul german aduce o noua perspectiva. O perspectiva in care analfabetismul unei femei provenite din Romania o duce la pasi gresiti si, in final, la pierzanie. Iar analfabetismul nu e ceva care tine doar de trecut. In 2011, Romania se afla in topul analfabetismului european. „40% dintre adolescenţii români, în vârstă de 15 ani, citesc cu foarte mare dificultate“ scria Adevarul online. E greu de crezut ca, intre timp, situatia s-ar fi ameliorat mult.

In afara analfabetismului, ca tara educationala majora, carentele in perceptia sensului, logicii, informatiei multiple sau a simbolisticii unui text sunt foarte frecvente. „Romanii pot cu greu sa inteleaga ceea ce citesc mecanic: ei localizeaza o singura informatie intr-un text si pot identifica doar subiectul principal. Studiul arata ca tinerii romani nu pot sa faca mai mult de o conexiune intre o informatie pe care o gasesc in textele citite si cunostintele din viata de zi cu zi sau nici macar nu pot realiza acest lucru. Cercetarea mai arata ca 41% din elevii romani au acasa mai puţin de 10 carti” mai scrie Adevarul, in articolul citat.

Este adevarat ca noile mijloace de informare in masa, internetul, ca si televizorul care ne mananca cu rost si fara rost timpul liber, au dat o lovitura in temelie cartii, textului scris si tiparit. Lumea e grabita, se informeaza superficial si din mers. Niciodata insa, aplecarea cu suflet, rabdare si minte, asupra unui text bun, nu va putea fi inlocuita de crampeiele de informatie inghitite de-a valma si de „ciripituri“. Cu carte treci poate mai bine prin razboaie, ceea ce Hanna nu a facut. Constiinta ei a devenit de om adevarat, doar printr-o dragoste de Cititor.