Clanul pisicesc al Pavelestilor​: doi oameni, 14 pisici si cainele Baselu

Sa pui pisici pe Facebook e cool. Dar cum e sa iei pisici pe moarte si sa le oferi doctor si adapost? In casa ta. Si pisici sunt asa multe, de se pune de-un clan. Despre clanul pisicesc al Pavelestilor vorbim. 14 pisici si un caine Baselu stau in casa familiei Pavelescu, din Giulesti-Bucuresti. Psihanalista jungiana Marie-Louise von Franz interpreteaza: dupa o istorie a dominatiei-arogantei masculine, prin grija de pisica din secolul XXI, traim o “recuperare a femininului” oropsit. Antropologul Vintila Mihailescu pune un verdict: noua grija urbana pentru caini si pisici inseamna: o noua ordine domestica. Si-n Giulesti si-n toata lumea asta a noastra.

Clar ne-o spune Vintila Mihailescu

Ne-am jucat “de-a soarecele si pisica” in istorie. E istoria trufiei omenesti. In “Povestea maidanezului Leutu” (Ed. Cartier, 2013), antropologul Mihailescu arata cum omul s-a rupt de natura sa umana. Si mintea a-nceput sa faca pe cuceritoarea. Asta-i bun (omul)/asta-i rau (animalul). Asta-i domestic (pisica) sau salbatic (ursul). Asta-i bun de mancat (oaia-porcul)/asta-i bun de gandit (pisica-cainele). A-mpartit lumea ca s-o stapaneasca mai bine. Istoria mentalitatii, a trufiei e la capat.

Hop, deziluzia. Anxietatea

Omul e-n criza. Lucrurile nu-s atat de transante. Cum de toate astea o data stapanite, nu-i dau fericirea absoluta?

O istorie cu pisica-cainele care sa stea afara! Sunt “murdare”, nu stii pe unde umbla. In casa omului are voie doar Omul. Dar anxietatea, singuratatea si urbanizarea incet-incet deschid usa pisico-cainelui sa intre in casa. La oras mai ales, nu? Si li se face coafura si-nmormantare pe masura.

Ce-i asta?

Omul a tot pus la punct lucrurile, pana cand a intrat intr-o criza el insusi. Si are nevoie de alinare. Omul a lasat jos scutul. Si Vintila Mihailescu numeste asta o noua ordine domestica a lumii noastre. Nu-i asa, cand “pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa”.

Cand omul nu mai e stapan pe pre-judecatile lui, natura reincepe sa-l stapaneasca

Omul nu s-a intors la natura, ci a adus natura in casa lui.

Omul e bun de psihanalist, nu?

De aceea, l-am dus la o psihanalista, Marie-Louise von Franz (Pisica, Ed.Nemira, 2016). Von Franz, in stilul lui Jung, vede acest asalt pisicesc in casa, in casa si pe internetul Stapanului, ca o recuperare a femininului oropsit de secole de masculinitate. Este criza, nu?

Ce obtinem?

Noua ordine domestica a familiei Pavelescu are chip de pisica. Istorici amandoi de meserie rostesc fara ezitare: Secolul nostru e pisicesc sau deloc! Giulesti din Bucuresti. Clanul Pavelescu.

Istorie au invatat o viata intreaga si o istorie a prejudecatilor au trait chiar ei.

Aceasta salbaticire a romanului i-a transformat pe Pavelesti in salvatori de matze, de suflete. In casa lor isi au salasul un numar de peste zece mate si un caine. Animale lovite, accidentate, flamande. Au gasit casa. Si au infiintat Clanul.

Citeste “Clanul pisicesc al Pavelestilor”

Tu cate matze suporti in viata ta?

Ordine&taran: animalele AFARAAAA!

Serban Pavelescu: Povestea mea de dragoste cu neamul pisicesc este una destul de contradictorie. De mic mi-am dorit un animal. Nepot de țăran și parte a primei generații din familia mea născută la oraș animalele m-au atras dintotdeauna. Dar, dintotdeauna, mi-am dorit un câine și nu o pisică. Am avut mai multe tentative de a-mi lua un câine. La un moment dat, aveam vreo 10 ani, un vecin de la casele din spatele blocului, mi-a dăruit un cățel, un metis de pechinez cum erau atâția în România anilor comunismului în mediul urban. A rezistat mai puțin de 24 de ore în casă. Mama mea, fiică de țăran adevărată, m-a obligat să îl restitui. Pentru ea, un animal nu putea locui în același spațiu cu oamenii. Locul său era afară, integrat într-o economie de gospodărie țărănească. Conceptul de animal de companie îi era total străin.

Dezordine: pisici in casa Serban Pavelescu

Pisici avea un vecin de-al nostru iar vizitele lor nu erau neapărat plăcute. Ușor sălbatice și destul de multe, neîngrijite, pisicile în cauză aveau purici, nășteau și, câteodată, chiar mureau la noi în balcon. Nu pot spune că iubeam situația și nici pe vecinul nostru care, în anii tranziției, și-a găsit obștescul sfârșit. Odată cu el acele pisici au dispărut din peisajul cotidian.

Intai, e un Cadou. Nu-l poti refuza

Serban Pavelescu: Primul meu animal de companie, un cățel, a fost Sasha, un cocker spaniel auriu primit cadou de căsătorie. Femelă, micuță, având, sărmana un accident de mașină la activ la data când mi-a fost dăruită, ea m-a învățat ce înseamnă dragostea necondiționată și fidelitatea. Nu puteam avea un animal mai blând și mai fidel.

Apoi, compasiunea: Pisica cu pui

Serban Pavelescu: Tot ea ne-a mijlocit relația cu neamul pisicesc. La ceva vreme de la venirea sa în casă, soția mea a adus, de la Arhive, o pisică care abia fătase. Era vorba să fie în tranzit la noi pentru o săptămână sau două până cei care promiseseră să o ia în grijă o puteau prelua. Urma să fie dusă la țară, la o casă la curte a uneia dintre cunoștințele noastre. Mi-am făcut o mulțime de griji la atitudinea pe care putea să o ia Sasha față de pisică și de puii abia fătați. Spre surprinderea noastră, deși nu avusese niciodată pui și nici nu conviețuise vreodată cu pisici, Sasha s-a dovedit a fi, pe de o parte fascinată de miracolul vieții pe care-l reprezentau micile ghemotoace miorlăitoare de blană, și, pe de altă parte, complet indiferentă dacă nu chiar amicală cu așa-zișii ”dușmani de moarte” pe care i-ar fi reprezentat pisicile pentru neamul canin și vice-versa. A urmat o perioadă în care, mai degrabă trebuia să o ferim pe Sasha de instinctele materne ale primei noastre pisici – Mița decât să ne facem probleme că ea ar fi putut să facă vreun rău pisicii ori progeniturilor sale.

Sasha cea buna – nostalgie

Serban Pavelescu: Imaginea Sashei făcând pe mama surogat pe lângă pisici, alergând încoace și încolo cu cel puțin doi dintre aceștia atârnând în calitate de cercei sui-generis de urechile sale lungi îmi smulge și acum un surâs dulce amar. Mița nu a stat la noi în casă decât vreme de două fătări. A ajuns până la urmă la țară la casa unui vecin de-al nostru, neputându-se adapta la viața la bloc. Era mult prea bătrână pentru a-și schimba habitudinile și felul său de a fi. Sasha ne-a înseninat viața vreme de 14 ani până când cancerul, o boală ce seceră la fel de mult și printre necuvântătoarele din jurul nostru ca și printre noi, i-a curmat zilele.

A, da, dai nume. Domesticesti. Stapanesti. Oscar devenit Lascarica, Basile devenit Pisonel

Alina Pavelescu: Cu numele e ceva mai complicat. De obicei eu sunt nașa lor. Le aleg inițial un nume care îmi trăsnește mie, în funcție de preocupările mele de moment sau de ceea ce mi-aș dori să fie pisica respectivă, ca personalitate. Apoi le schimb, în funcție de ce se vădește a fi personalitatea lor reală. De pildă, am avut un Oscar care a devenit foarte curând Lăscărică și un Basile care s-a metamorfozat în Pișonel, din motive pe care cred că le poți deduce. Mai pe la începuturi, când nu ne pricepeam să le deosebim sexul la pui, le puneam nume unisex, așa că avem două fetițe deja bătrâioare care se numesc simplu Tărcățel și Teal’c. Da, Teal’c e neagră, ca personajul din Star Treck.

Cainele. Din Geoana se face Baselu

Alina Pavelescu: Cu câinele însă a fost simplu: l-am găsit pe șina de tramvai în noaptea dinaintea alegerilor prezidențiale din 2009. Nu știam cum să-i spun, așa că am decis că va purta numele celui care va câștiga alegerile. O noapte l-a chemat Geoană, dar dimineață a trebuit să îl rebotez Băselu. Și așa îl cheamă până în ziua de azi. E o celebritate în Giulești, face pereche cu ursulețul de pluș al unui băiețel din vecini; ursulețul se numește Boc, când îl scoate la plimbare, băiețelul se oprește în fața balconului nostru și îl strigă pe Băselu să își latre prietenul. Și Băselu îl latră dând din coadă. De altfel, Băselu are un simț muzical deosebit, imită la perfecție sirenele de ambulanță și de poliție.

Casa – ”bordel” în sensul franțuzesc al cuvântului, adică niciodată, nimic nu e la locul său

Alina Pavelescu: Sigur că ne e mai greu așa, muncim mai mult, uneori ne spunem că suntem Cenușăresele pisicilor și nu glumim decât pe jumătate. Dar, cum îți ziceam, nu mă văd făcând altfel, nu mă văd lăsând o ființă, orice ființă de izbeliște doar de dragul comodității mele personale.

Cum este să trăiești cu atâtea pisici?

Serban Pavelescu: Nimic mai simplu. Nevoile lor nu sunt majore. Primesc hrană de două ori pe zi și apă după nevoie.

Când devine necesar, trebuie curățate lădițele lor. Asta este rutina de bază. Pentru rest, un stăpân de pisici știe ce și cum i se poate întâmpla nu tocmai plăcut în funcție de firea și caracterul pisicilor sale. Eu unul am ajuns să am o a doua natură a pusului tuturor lucrurilor care pot fi mutate ori avariate la locul lor. Nimic nu trebuie uitat sub pedeapsa de a deveni jucărie pentru pisici.

Numarul. Si recunoasterea

Alina Pavelescu: Avem mai multe pisici decât e înțelept într-o casă de om, dar un singur câine. Maidanez cu pedigree, altminteri. Să îi recunosc pe fiecare e cel mai simplu. Animalele au chipuri diferite, ca și oamenii. Și priviri, mai ales priviri. Eu, după privire îi deosebesc.

Povesti pisicesti. Omul salvator

Alina Pavelescu: Eu nu mi-aș numi interesul pentru pisici cu numele de ”pasiune”, e mai degrabă imposibilitatea de a face altfel. Sau slăbiciunea, dacă vrei. Fiecare dintre pisicile noastre are o poveste mai degrabă tristă, pentru care noi am fost la momentul-cheie singurul happy-end la îndemână. Fiecare a ajuns la noi într-un moment delicat din viața ei, pur și simplu pentru că nu am putut trece pe lângă un suflet care avea nevoie de ajutor.

De pildă Boris,

un motan care acum e mare și gras, a ajuns la noi după ce l-a găsit o vecină în șanț, într-o seară cu ploaie, aproape mort de foame. Era mic cât palma mea. Ni l-a adus vecina, zicând că ea nu știe ce să-i facă și că ”noi ne pricepem la pisici”. L-am dus la veterinar, ăla când l-a văzut, a zis mai întâi că e deja mort, dar Boris a înviat pe masa veterinarului, iar acum e vesel și prosper, bătăuș și drăgăstos când vrea el.

Flocea afara, inauntru Masa

Am avut, în aceleași condiții – adică tot adusă de un vecin, murdară de noroi și plină de sânge – o pisică paralizată în urma unui accident de mașină. Era o maidaneză care trăia la scara vecină, o chema Flocea în fața blocului, dar când a ajuns la noi, eu am rebotezat-o Mașa, fiindcă era o pisică serioasă și înțeleaptă. Am dus-o și pe ea la doctor, apoi a mai trăit la noi trei ani.

Sper eu că măcar în acești ultimi ani din viața ei s-a simțit iubită și în siguranță.

Omul i-a rupt coloana catelusei Suzy

Și o cățelușă paralizată am avut, salvată de o organizație pentru animale din fața blocului din Curtea de Argeș unde fusese bătută de un om până îi rupsese coloana. Ei au dus-o la operație, dar nu și-a mai recăpătat capacitatea de a merge cu picioarele din spate, așa că nu prea voia nimeni să o adopte. Noi am adoptat-o așa, paralizată și am descoperit cel mai vesel și mai iubitor (și mai optimist) cățel din lume. Pentru mine, Suzy a fost o lecție de viață, care mi-a și intrat în casă într-un moment în care credeam că am motive de depresie.

Lectia lui Suzy

Ea m-a învățat că ne putem stăpâni soarta tratând-o cu sictir și continuând să fim noi înșine, oricât ar încerca ea să ne dea la fund. Și acum, la doi ani după ce a plecat în raiul cățeilor, când trec prin momente grele mă gândesc la Suzy și la optimismul ei și… parcă îmi trece: dacă ea a putut, înseamnă că și eu pot.

Să nu-mi pierd încrederea în oameni, de exemplu.

De la Mița ne-a rămas un motan mare, gras, portocaliu – Grasu

Am mai avut un frate de-al său, Porto, de la Portocală, dar acesta a ales sălbăticia străzii, fugind de acasă pe la șase luni. A fost imposibil să îl regăsim. Doi ani mai târziu mi s-a părut că îl văd la un bloc din vecini. A fost ultima oară când l-am văzut. Nu cred că a supraviețuit mai mult decât 3-4 ani, durata medie de viață a unei pisici fără stăpân în mediul urban. Mă consolez cu gândul că a fost alegerea sa și că a trăit fericit după cum a ales.

14 pisici si cainele Baselu

De la Sasha și Mița și până la Băselu și cele 14 pisici ce-l acompaniază lucrurile au evoluat în timp și, cred eu, spre deosebire de alte cazuri, argumentat și cât de cât echilibrat. Animalele noastre au fiecare o istorie, au un motiv pentru care au intrat în familie. Nu suntem, cel puțin așa mă amăgesc eu, colecționari compulsivi.

A doua Mița (numele astă are o tradiție în familia noastră)

a fost o pisică maidaneză aciuată în fața blocului și care a trăit printre noi în condițiile sale. Mița ierna la noi, ne mai vizita peste vară dar în rest era liberă în mișcări și avea clienții săi. A venit Salvarea! Cel mai mult a stat la noi aproape un an când a venit gravidă, lovită în burtă, în chinurile facerii și cu un pui mort ieșit pe jumătate afară. Am chemat atunci salvarea veterinară și am amânat o lună rata la bancă pentru a-i plăti îngrijirile. Nu am aflat niciodată cine îi făcuse rău, dar ea nu a uitat niciodată cine i-a făcut bine. A trăit aproape șase ani și a sfârșit lovită pe trotuar de un șofer neatent.

A treia Mita – “stapana inelelor”

Serban Pavelescu: A treia Mița am cules-o de pe stradă de sub o mașină pe o ploaie torențială. Nu avea mai mult de două luni, era un ghemotoc ud și speriat de blană și se adăpostea sub o mașină pe unde curgea un șuvoi de apă pluvială. A convins-o Alina să iasă de sub mașină, a luat-o, a dus-o acasă și acolo a rămas. Alina după două săptămâni a plecat la bursă. Mița este decana de vârstă a menajeriei și este o babă destul de lipicioasă, dar extrem de arțăgoasă când simte că cineva îi contestă locul în ierarhie.

Teal’c, Tărcățel și Fifi – next generation

Urmează o „generație” pe care am cules-o, la doi ani după Mița, din fața blocului. Cineva înțelesese că trebuie să facă ceva pentru controlul populației pisicești și a ales cea mai primitivă metodă de control – aruncatul puilor proaspăt fătați la gunoi. Așa au intrat în familie Teal’c, Tărcățel și Fifi.

Ultima, Fifi,

a venit cadou de la vecini care observaseră că iubim pisicile, am găsit-o frumos pusă și extrem de mieunătoare și flămândă pe preșul din fața ușii de la intrarea în apartament.

Grasu cel hazliu

Grasu “a scris” teza de doctorat Grasu a fost însă o altă poveste. Era un motan hedonist care își trăia viața de pisică din plin. Era hazliu să îl vezi în tinerețile sale, când pleca la pețit prin vecini și se întorcea acasă cu câte o pretendentă atent aleasă. Întotdeauna venea cu ea acasă și o invita cu larghețe la castronul său de mâncare mijlocindu-i și relația cu celelalte animale din casă. Abia după aceea se interesa și de obiectivele sale cu mult mai instinctuale și mai directe. Grasu era o pisică care m-a ales pe mine drept partener și era nelipsit din brațele mele stând cuminte când aveam treabă la computer ori insistând spre a primi mângâieri atunci când simțea că se deschide o breșă în atenția mea față de ceea ce lucram la un moment dat. Îmi aduc aminte că teza mea de doctorat s-a scris cu Grasu pe monitorul computerului (pe care îl adora pentru că era mare și se putea întinde pe el cât era de mare, avea aproape 9 kg), ori pe imprimantă, ori tronând pe diferitele note și articole împrăștiate pe masa de lucru. La picioarele mele era Sasha, deja bătrână și bolnavă.

A plange. Dupa un prieten

Grasu adora masajul și a fost cel care, în felul său extrem de expresiv, m-a învățat ce îi place și ce nu și cât și cum. Torcea zgomotos și savura fiecare moment. A trăit doar 8 ani. A murit de o boală infecțioasă luată în tinerețe de la una dintre multele prietene pe care le-a avut. A murit în brațele mele și, la fel ca pe Sasha, l-am plâns ca pe un prieten bun și drag, ca pe o parte din mine care a ales să plece dincolo înainte de vreme. Principiu: Toleranta Pisicile nu se iubesc neapărat între ele, doar se tolerează.

Principiul Clanului: Competitia

Și sunt mereu în competiție pentru afecțiunea noastră, pentru culcușul câinelui, pentru un loc mai în față la castronul cu mâncare. Principiu: Unirea cea Mare Doar când găsesc ceva interesant de făcut, de obicei prostii, se unesc. În rest, dorm mult, mai ales în timpul zilei, dar se trezesc imediat ce mă așez la calculator, fiindcă adoră să dea cu laba peste tastatură când o folosim noi. De spionat, nu ne spionează că nu au nevoie: viața noastră e o carte deschisă pentru ele. Dacă le închidem o ușă, apar cu capetele la fereastră, găsesc întotdeauna fereastra potrivită ca să își satisfacă orice curiozitate.

Principiu: Educatie în relația om-pisică

Și chiar în aceea câine-pisică. Pisica e greu de abătut din drumul ei, odată ce și-a stabilit o țintă. Cred că noi și Băselu le facem mai multe concesii decât ne fac ele nouă, dar asta e, așa e viața. Principiul dominant e unul singur: cel mai căpos își impune punctul de vedere.

Roluri: cine este coafeza?

Fifi este coafeza familiei (masează extrem de eficient scalpul și piaptănă cu gheruțele podoaba capilară, efectiv nu se mai satură să facă asta și dacă faci greșeala să îi dai nas, nu mai scapi de ea cu una cu două). Ea este și cea mai independentă dintre pisicile noastre. La primele călduri a plecat din prima de acasă și a avut nuntă cu trei motani sub nasul celorlalte companioane, la fel de încăldurite dar cu mult mai puțin curajoase. A plecat și pleacă de acasă în felurite ocazii. Cel mai mult a lipsit aproape trei săptămâni. A reapărut după ce renunțasem la orice speranță de a o mai găsi, bine îngrijită, curățică și extrem de torcătoare. M-am și speriat, era noapte și deodată perna mea a început să toarcă și să îmi facă masaj la scalp.

Nervi

Pe ele le enervează când nu le acordăm toată atenția noastră, iar pe noi, când avem de scris și ele vin să ne distragă atenția. Ne-am obișnuit să scriem cu ele în poală și, din când în când, le mai descleștăm câte o gheară de pe tastatură. Dar ele, când fac asta, torc și par foarte fericite, așa că parcă nu-ți mai vine nici ție să te enervezi. O pisica de Marea Caspica.

Sex-appeal pisicesc

Fac o paranteză și trebuie să mărturisesc că am crezut că este o întâmplare și că e ceva irepetabil în întâlnirea mea cu Soraya până când, câțiva ani mai târziu, prin 2007, aflat pentru o săptămână cu serviciul la Baku, în Azebaidjan, am avut o întâlnire similară cu un motan mare, negru, cu destul de multe cicatrici pe cap și pe urechi, să fi avut cel puțin cinci ani. Mă aflam în fața unui magazin de bijuterii, în centrul orașului, aproape de malul Mării Caspice și așteptam să iasă din magazin colega mea cu care eram în delegație și care intrase să vadă ceva. Fumam. Deodată aud un mieunat pătrunzător și extrem de grav ca tonalitate. Întorc privirea, în porticul casei de alături un motan negru mă măsura din priviri. Nu apuc nici măcar să fac pis, că ia având și îmi sare direct în brațe. Torcea de mama focului și se prinsese strâns de mine cu ghearele labelor din față. Am și martori. Colega mea tocmai ieșea din magazin și a făcut mișto de mine vreo două zile cu sex-appeal-ul meu pisicesc și cum nu îmi rezistă nici una și cum îmi cad late în brațe. Cu greu m-am despărțit de prietenul meu impromptu din Baku. M-a urmărit precum un câine stăpânul vreo câteva străzi așteptând un semn de la mine să îmi sară din nou în brațe. Amintirea lui îmi este dragă și este la fel de dulce amăruie ca multe altele despre trecutele și prezentele pisici din viața mea. Mă alesese, așa cum se spune că pisicile își aleg stăpânii, dar din păcate nu a fost să fie.

Fericirea

Niciodată nu ești singur dar niciodată nu ești cu adevărat atât de ocupat cât să fii agasat. Nu poți fi niciodată trist: vederea fețelor lor drăgălașe și a cozilor fluturânde care te întâmpină când ajungi acasă alungă și oboseala și grijile unei lumi întregi.

Pisicile torc “pentru tine” Mai rezervate sau mai băgăcioase, tăcute ori extrem de comunicative, pisicile din familia ta se fac simțite și concură la crearea unei stări de spirit benefice. Ele sunt – și o spun din proprie experiență -extrem de empatice și foarte unite. Cu greu acceptă pe cineva nou și poți vedea îngrijorarea și preocuparea vădită a tuturor când cuiva din familie îi e greu ori rău. Sunt acolo să adulmece, să încerce să te reconforteze, să toarcă pentru tine, să îți alunge suferința și întristarea.

Cum iubesti un animal? Neconditionat!

Foarte puțini iubesc animalele așa cum trebuie să o faci – necondiționat și asumându-le cu bune și cu rele. Cea mai rea categorie, care a proliferat la noi este cea a iubitorilor externi, a acelora care sunt cuprinși de milă și de simțăminte gingașe față de soarta animalelor, dar a căror modalitate de implicare este aceea că hrănesc animalele pe stradă, că le aciuiează în spații comune, că își condiționează în multiple feluri iubirea față de acestea. Așa am ajuns să am cel puțin două pisici în plus față de câte aș fi avut – motivația fiind că am, că știu ce să le fac și că sunt dispus să asum ceea ce implică să am grijă de un animal. Boris și Mașa au ajuns la mine în situații extreme, aduși de oameni care au înțeles să facă o faptă bună încărcând pe altul cu costurile și problemele aferente. Ș cred că în sinea lor sunt chiar mândri de ceea ce au făcut ….

Baselu – cel mai fraier caine din lume. Toti il agreseaza

Să fii stăpân de animale înseamnă și probleme asumate, și chiar ostilitate manifestă din partea societății. Mi-aduc aminte ce am pățit cu Băselu, un maidanez pe care-l port tot timpul la plimbare în lesă și sunt extrem de atent să nu îi dau frâu liber instinctelor, în timpul isteriei colective instalate în societate de cazul nefericit al copilului din parcul Floreasca, lăsat fără supraveghere și ucis de niște maidanezi aciuați pe un teren viran proprietate particulară. De câteva ori am fost pur și simplu agresați de mămicuțe cu prunci în cărucioare ori mămăițe cu nepoți, fără motiv. Nu suportă hârtia ce ne-a fost dat să auzim din gura unor doamne altfel cu pretenții de respectabilitate. Și asta în condițiile în care singura noastră vină era că existam și pășeam pe același trotuar pe care se desfășurau acești cerberi răzbunători. ȘI împotriva cui, a lui Băselu, care este unul dintre cei mai fraieri câini pe care mi-a fost dat să îi cunosc la viața mea.

Privirea Celorlalti: Vecinii, prietenii, rudele ne văd ca pe niște ciudați.

Dar suntem SALVAREA Chiar și aceia care n-o recunosc sau care iubesc în felul lor animalele, tot așa ne văd. Dar asta nu-i împiedică pe vecini, de pildă, să vină la ușa noastră cu câte o pisică rănită, să o ducem noi la doctor și să ne ocupăm de soarta ei, că lor le-a fost milă să o lase acolo, dar n-ar dori să cheltuiască bani sau timp pentru o pisică. La început, această atitudine mă indigna, acum deja nu mă mai indignez, o iau ca atare. Îi stimez pe cei care măcar nu trec pur și simplu pe lângă fără să le pese, înseamnă că sunt niște oameni buni. Și pe cei care, după ce au adoptat un animal, nu îl abandonează la prima schimbare din viața lor sau la prima stricăciune prin casă. Ceilalți sunt pur și simplu oameni, am încetat de mult să mai judec natura umană. Iar pisicile din viața mea, să știi că m-au ajutat să înțeleg foarte multe despre natura umană.

”Pisicovenia”- nebunie?

Asta mă întrebi pe mine, ca și când nebunul ar putea să-și dea singur seama că e nebun?

Păi, dacă ar putea, n-ar mai fi așa nebun, nu? Eu, cum ți-am zis, o văd ca pe o alegere, poate născută din slăbiciune, una dintre alegerile care îmi permit să trec prin viața asta împăcată cu conștiința mea. Alții, probabil 99 % din umanitate, o cred foarte probabil nebunie. Tu personal ce crezi? Nu de alta, dar tot ce contează e ca omul să trăiască în pace cu sine însuși. Sau mă rog, cu ce crede el despre sine. Restul sunt doar nuanțe de analizat la rece de psihologi, de sociologi, persoane serioase, care totuși nu prea îți pot spune despre tine altceva decât ceea ce vrei și tu să crezi.

Final de joc. Ce-a scornit omul ca sa-mblanzeasca pisica?

1. Poezie Guillaume Apollinaire – Pisica „Dorinţe domestice am trei/ Priveliştea unei femei,/ un mâţ haihui printre volume/ şi-n orice timp amicii mei/ fără de care-i greu pe lume”

extras din „Mic tratat de pisicologie. Bucăţi feline în felii strînse la un loc de Şerban Foarţă”, ed. Humanitas, 2008

2. Viral Video: Simon’s cat

3. Muzici Tom Jones

The Cure

4. “Desene”, ca Aristocats: Everybody Wants to be a cat