Clipe de solidaritate

Undeva la marginea Bucurestiului. Mormaiam de vreo doua ore in masina blocat intr-o coloana. Vedeam apocalipsa alba de afara prin parbrizul incetosat de ger. Matiz-ul din fata incerca sa urce o mica panta insa derapa si tinea restul masinilor in loc. Clatinandu-se prin rafelele de vant, o silueta de femeie iesie in viscol la impins. Masina se intepenise, femeia privea disperata in jur dupa ajutor. Mi s-a facut rusine ca n-am reactionat din prima, ca n-am avut gestul spontan de a tasni de pe scaun.

Oprit motorul, pus avariile, iesit in urgie, fata biciuta de gheata, clampanit din falci de frig. Un singur sofer ni s-a alaturat, ceilalti priveau din limuzine, probabil faceau pariuri, altii cu masini de teren ne depaseau intrand pe contrasens pentru a se impotmoli ceva mai incolo prin nameti. Dintr-un soi de exasperare inconstienta l-am oprit pe unul care ne depasea istet barandu-i calea. A coborat nervos un fel de cimpanzeu isteric. I-am explicat ca rabdam ca prostii de cateva ore si ca ne sfideaza.

Nu doriti, cred, sa aflati ce a urmat, ce pedepse cumplite i-am aplicat (in gand, desigur), viteza cu care am capitulat cuminte in fata nesimtirii cosmice. Am incercat schema cu aruncatul de priviri disperate in jur dar n-am impresionat pe nimeni. Din spatele parbrizului, soferii asteptau cu interes deznodamantul.

Lipsa de solidaritate, egoismul feroce, seninatatea celor care asistau pasivi la zbaterile noastre ridicole m-au socat. Coloana de masini se intindea ca un sarpe rosu, inghetat. Dupa cateva opinteli zadarnice, ne-am intors in masini. Crivatul urla, la radio se auzeau analistii racnind ca de obicei. Vorbise presedintele.

Indemnase, intre altele, la solidaritate ca singura solutie in vremuri de criza economica grea si spunea ca nu exista salvari individuale (despre discurs, putin mai tarziu, cand se mai decanteaza impresiile). Eram pe punctul sa strig de unul singur, in oceanul alb de la marginea Capitalei, ca vad cu ochii mei cum fiecare se gandeste doar la pielea lui, la binele propriu, la confortul meschin. Ca nu exista altruism si intelegere cand in noi se trezesc instinctele de animal haituit.

Insa mi-am amintit intamplari mai placute. Ramasesem, in urma cu cateva zile, intepenit in noroi. Cineva si-a aruncat haina de pe el sub masina ca rotile din fata sa aiba aderenta in mocirla, altcineva s-a oferit sa ma tracteze fara sa-i fi cerut nimic. Cel cu haina renuntase de fapt la o mica avere. Spunea ca va trebui acum sa gaseasca o gura de canal unde sa se incalzeasca. Amintindu-mi toate astea, am continuat sa mormai, ceva mai linistit, in peisajul polar de la marginea Bucurestiului.

Am vazut ca exista si solidaritatea de parada, aproape la fel de enervanta ca indiferenta crasa. L-ati vazut, poate, pe Emil Boc cu lopata in maini deszapezind masini pe autostrada cu camerele TV dupa el si cu zeci de oameni roind fara treaba in jurul lui.

Am ajuns acasa, ca multi navetisti din jurul Capitalei, abia joi seara, dupa ce am inoptat la niste prieteni. Am pus mana pe lopata, asaltat de ganduri sumbre cu Boc si alti oameni solidari. Sub privirile incurajatoare ale unor vecini, am degajat de unul singur metri cubi de zapada ingramaditi in poarta, incapabil sa ma opresc din mormaitul inceput cu o zi in urma.

Seara la TV am vazut o stire despre niste jandarmi care le-au cumparat ceai din banii lor unor sinistrati in troienele din sud.

In fond, ce altceva inseamna solidaritatea decat un fel foarte uman de a fi impreuna.