„Concluzie. Eu rămân”. Iohannis a anunțat prelungirea mandatului său, dând impresia că așa a interpretat el Constituția / Ce rol au jucat americanii

„Ce fac eu?” a întrebat Klaus Iohannis, în direct la TV, după anularea alegerilor. Imediat, și-a dat singur răspunsul: „Eu rămân în mandat până când va fi ales un nou președinte al României”. Stați puțin, nu elevul își corectează singur teza!

Câteva ore am avut senzația că asistăm la o premieră în UE: omul aflat într-o funcție de șef de stat încadrează de capul lui, în lege, situația specială în care se află și ne comunică: „Concluzie. Eu rămân”. 

Ne-am întrebat dacă mai avem CCR. Dacă între timp nu au desființat-o prin absorbție serviciile secrete. E vorba de aceeași Curte care, în numele apărării normelor de alegere a președintelui României, a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale, care se vor relua.

Alineatul și monarhul

Confuzia a apărut din faptul că Klaus Iohannis a citat LIVE că se aplică ”Alineatul 2 din Articolul 83”. 

”Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales”, scrie în Alineatul 2. 

Numai că Alineatul 1 spune că ”Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului”. Iar mandatul lui Klaus Iohannis se încheie în 21 decembrie. 

În această situație, cine a ales ce alineat se aplică? Klaus Iohannis ne-a dat senzația că el. De fapt, seara am aflat, din motivarea CCR, de la Punctul 22: ”Curtea, având în vedere complexitatea și durata în timp a operațiunilor electorale necesare ulterior pronunțării prezentei decizii, constată aplicabilitatea art.83 alin.(2) din Constituție, potrivit căruia Președintele României în funcție „exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou-ales”. 

În stilul său de monarh, Iohannis nu a vrut să ne spună adevărul: că CCR a decis, în aceeași zi, să anuleze alegerile prezidențiale și să-i prelungească mandatul de președinte. 

Dar nu e singurul punct unde statul român a rămas dator.

Câteva întrebări care sapă la încrederea oamenilor în statul român și în partide

1. Dacă CCR a remarcat că e împotriva regulilor, în cazul lui Călin Georgescu, ca un candidat să-și ascundă cheltuielile, nu e contra regulilor ca Nicolae Ciucă să eludeze din declarații cheltuielile cu cele 400 de panouri, plătite cu peste 2 milioane de euro, din bani publici? Ca să cităm din motivarea CCR în cazul anulării alegerilor: ce a făcut Ciucă umplând țara cu panouri nu a fost ”o promovare agresivă pentru unul din candidați”?
2. Sau dacă panourile nu au fost pentru candidatul Nicolae Ciucă, ci pentru PNL, statul se îndreaptă către partid: cine a dat voie liberalilor să folosească banii publici ca să promoveze cartea unei persoane private? 
3. Călin Georgescu nu și-a marcat postările pe TikTok, cele cu influenceri. Și a plătit pentru asta la CCR. Probabil că vor urma și consecințe penale. Însă ”influencerii” de la TV și știrile electorale nemarcate, toată propaganda plătită de Marcel Ciolacu și de către ceilalți candidați și partide nu trebuie și ele analizate și eliminate? Facem la fel și în viitoarea campanie?
4. CCR vorbește, tot în motivarea anulării alegerilor, despre faptul că ”platformele de socializare ar trebui să fie obligate să dezvăluie permanent datele privind publicitatea politică și sponsorii electorali”. Dar televiziunile nu sunt obligate să facă același lucru? Bineînțeles că sunt. 
5. Nu TikTok a violat primul regulile. ”Restabilirea încrederii cetățenilor în legitimitatea democratică a autorităților publice, în legalitatea și corectitudinea alegerilor”, cum spune CCR, nu începe din China, ci de la București.

„Au venit americanii”

În anestezia generală, pare că nu mai deranjează răstălmăcirea valorilor democratice. În plus, ca să justifice vinerea șocantă în care i-au eliminat din joc pe neo legionarii finanțați de Rusia, dar au făcut asta prin metode contondent-constituționale, cei aflați la putere în București au lansat și varianta că ”de fapt, au decis americanii”. O celulă de criză din SUA ar fi debarcat pe pista de la Otopeni ca să pună umărul la salvarea țării.  

Numai că, de regulă, realitatea e mult mai simplă. E ca în ”Omul nostru din Panama” a lui John le Carré. Imperiul britanic tot trimitea bani, pasămite pentru o rețea formidabilă de oameni, de resurse de intelligence, prin care să apere ”binele” și democrația în Panama. În acest timp, întreprinzătorii de la fața locului decontau banii și-i cheltuiau, fără să construiască nicio rețea.

Așa că, dacă au venit americanii deunăzi în România, poate că au trimis contabilii. Ca să vadă cine a cheltuit banii pentru a construi ceea ce o veche cunoștință a yankeilor din Războiul Rece, înfrântul politician rus Arbatov, a definit astfel: ”Dacă reușești să scapi după ce ai făcut ceva rău și pare chiar că ai avut succes, ești practic condamnat să reiterezi aceeași politică. Și faci asta până  când ți se înfundă”.