Constantin Tănase. Nasul lui lung și Fascismul

Constantin Tănase are nasul lui. După nas e recunoscut el, actorul. Dar și teatrul lui de revistă de la “Cărăbuș”, după mai 1919. Constantin Tănase depinde de acest “nas”, replicile îi sunt scrise legându-se de aspectul său fizic. “Nasul” lui Tănase, detaliu fizic, devine „simbolic” actor de comedie la “Cărăbuș”. Lumea râdea de copil de nasul lui, iat-o râzând de el și pe scenă. Nasul lui Constantin Tănase crește, dar e același, decorul însă se schimbă. În perioada Gărzii de Fier, nasul lung devine periculos. E semn că ești evreu. Citește despre Constantin Tănase. Nasul lui lung și Fascismul.

Iată nasul artistic Constantin Tănase în cupletul “Fusta, fusta, fusta-i cu belea”

Toate-n lume le-nvîrtește ea, Hai, tănase-ntinde pasu Că ți-e în pericol nasul Fusta, fusta, fusta-i cu belea!

(zice Massoff în biografia Tanase, 1964)

Constantin Tănase și nasul lui în filmul “Visul lui tănase”, 1932:

Bressart (în germană): herr tănase, după cum văd eu, dumneavoastră nu aveți numai nas, aveți și “ein grosses talent…” Tănase în germana lui aproximativă și savuroasă): aha! Talent ja…verstanden… dar să știi, herr bressart, că oi avea eu sau nu talent, dar nasul la purtare nu mi-l iau… verstehen sie? pg161 “Nasul” a fost folosit și de cupletiști pentru a-l caracteriza altfel decât pe ceilalți comedianți, dar și de biografii lui Constantin Tănase pentru a arăta existența aparte a comediantului (spun asta N.Carandino și I.Massoff și R.Tănase).

Nasul lui Constantin Tănase a pornit în viață ca detaliu în ansamblul urâțeniei:

“Nimic nu părea totuși să hărăzească pe omul, C. Tănase, acestui prestigios destin, fiindcă nimic nu părea la prima vedere în înfăţișarea lui de natură să trezească ideea unei radicale desprinderi de mediu. Urâţenia lui Tănase, proverbiala lui urâţenie semăna cu o mie altele, întâlnite la colţ de stradă; tenul ciupit de vărsat, nasul mai mare decât se cuvine, statura de gigant patrat și cumsecade, nimic, nici măcar lumina blândă a ochilor vineţi argintii, n-ar fi îndrituit pe cineva să-i prezică o popularitate cum puţine au fost pe aceste plaiuri.” (Carandino, 2011)

Nasul este semn distinctiv, pauză, întrerupere în coerența înfățișării și lucrurilor:

“Tănase nu se deosebea în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante, șiretenii de copil și un instinct artistic de o nemaipomenită siguranță. Înalt și spătos, avea un cap care părea sculptat într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieșea în întâmpinare de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea croită din alt material decât cel obișnuit, omenesc. Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti, dar îl avea pe acela de a întrerupe. (Carandino, 2011)

Nasul – dar divin de folos pentru a fi recunoscut în spațiu public

“Dumnezeu a dat nas lui Tănase; el însă a știut să-l poarte fără să și-l ia la purtare.”

Nasul lui Constantin Tănase este cel mai mic numitor comun al cosmogoniei care va urma:

Ar fi inelegantă în asemenea împrejurări orice insistenţă din partea noastră. (Și când spunem acest lucru, ne gândim și la partea a doua a legendei care circulă așa cum numai legendele știu să circule: anume s-a iscat mare discuţie, până azi nelămurită, dacă întâi a fost Tănase sau întâi nasul!).

Nasul lui Constantin Tănase este semn de recunoaștere în rătăcirea sa:

“A ajuns așa odată, până la Bârlad, străbătând îngheţul și întunericul pierdut printre străini și înfricoșat de noaptea care creștea. S-a ascuns la gară printre tampoanele unui tren despre care aflase că pleacă la Vaslui. Conductorul, văzându-l mic, necăjit, cu nasul mare, fără parale s-a apropiat să-i asculte povestea. — Cum ai ajuns tu pe aicea, mă? Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie și cu lacrimile disperării pe faţă cum a plecat înainte fără să știe de ce, fără să știe încotro merge și încotro ajunge.

Nasul lui Constantin Tănase copil – semn al distincției și al râsului celorlalți:

Era mai voinic decât copiii de seama lui, Costică, și avea la fiecare pas nevoie de voinicia lui. Curgeau poreclele cu aluzii foarte puţin subtile la dimensiunile nasului respectiv și când atmosfera devenea din cale afară de în- cordată mai scăpa și el câte un pumn, doi după câte o ureche până se linișteau lucrurile și reveneau băieţii la respectul dinainte…

“Băieţii toţi pufneau de râs privind la „Năsăilă”.

Așa îl porecliseră, de când cu povestea bragagiului Mehmet. Constantin Tănase elev înscena împreună cu un coleg o păcălire a unui turc ce vindea rahat, zaharicale și bragă. După consumaţie, Tănase reușea să se evapore fără să plătească. Iar turcul rămânea cu paguba. Cum rețeta lui Năsăilă devenise populară printre elevi, vânzătorul turc s-a plâns la școală arătându-l ca făptaș principal pe cel cu nasul mare. “Asta era destul. Nimeni n-avea în toată clasa așa podoabă pe faţă. Toţi s-au întors spre Tănase în frunte cu profesorul. A fost un moment penibil… Tănase însă a scăpat prin logică și “reprezentație”. “S-a sculat de la locul lui calm și cu un aer foarte natural a spus următoarele: — Păi bine domnule profesor, nu vedeţi dumneavoastră că turcu nu-i serios? Cum adică, e destul să treacă pe stradă cineva și să-i spuie un cuvânt ca el să se puie „pe servit”? Dacă i-aș fi spus să-i dea lui Zuckerman o mie de lei în loc de o bragă, îi dădea?”

Aparențele, nasul mare și urâțenia nu-l făceau însă mai puternic:

“Tănase era timid din cauza urâţeniei. Simţea, până și la prietenii lui apropiaţi, mișcarea instinctivă de respingere din primul moment, după cum își dădea seama de progresul treptat pe care îl îndeplinea felul lui de a fi în stabilirea unor raporturi de simpatie normală. Nu-l supărau atât poreclele cât îi îngheţa sufletul tăcerea opacă în care ghicea total și definitiv refuzul. Se uita câteodată în oglindă cu dorinţa de a controla, de a verifica motivele subitelor antipatii dimprejur, dar se ferea să-l surprindă cineva când se uită… Îi părea rău că trecând pe lângă ele, fetele care nu plecau ochii, râdeau cu inima plină. Le-ar fi preferat mai indiferente, mai nesimţitoare, purtându-se și faţă de el în felul în care se purtau cu toată lumea anonimă, de pe stradă. Câteodată îl durea efectul neîntârziat de veselie pe care îl provoca prin simpla apariţie; alteori simţea în bucuria altora un element sufletesc natural, ceva asemănător cu aerul, cu apa pentru păsările și peștii Domnului.”

Când tatăl său vine la București un singur indiciu îl poate face să-și găsească fiul:

“Bine, bine, dar unde stă Costică ăsta, și cum îi mai zice?— Îi zice Costică Tănase și e „actior” pe aici prin BucureștiO! mul de pe capră a dat din umeri: — Păi de unde să-l știu eu? Ce fel de om e? — E unul cu nasul mare. — Și niţel ciupit de vărsat? — El e, domnule! El e! Nasul lui Tănase era cunoscut înainte ca proprietarul lui să ajungă celebru. Birjarul l-a dus pe bătrân în câteva minute la parcul Oteteleșeanu. Ion Tănase a pătruns timid printre scaune și-a ales un loc mai ferit, a pus lădiţa pe o faţă de masă și a privit spre scenă.”

Nasul lui Constantin Tănase este cel care simte vremea și vremurile:

Se urca în fiecare seară Tănase pe o scară înaltă și adulmeca situaţia meteorologică. Întindea nasul la Răsărit, la Apus și ori de câte ori vedea nori adunându-se dinspre Sinaia cobora melancolic: — Am pus-o și azi de mămăligă măi băieţi! Iar ne plouă! E greu să lupţi, ca director de trupă de vară, cu ele- mentele deslănţuite. A încercat să abandoneze câtva timp și a plecat in turneu la Turnu Măgurele. Aici, altă nenorocire; se instalase bâlci cu menajerii, cu panorame și alte asemenea năzbâtii. Cum să le faci concurenţă cu teatru simplu și încă fără muzică?”

Nasul popular

În lumea românească a anilor 1920-40 nasul era popular. O enumerare a înțelesurilor acestuia o găsim în Dicționarele Șeineanu și Scriban, dicționare lucrate și tipărite în acei ani.

nas n. 1. parte răsărită a feții, organul mirosului; a tăia nasul, a înfrâna semeția (în vechea legislațiune, tăierea nasului era o pedeapsă infamantă și persoana astfel slutită era expusă disprețului și înjosirii); 2. fig. libertate prea mare, aroganță: a da nas, a-și lua nas; 3. curaj prea mare, cutezanță: a nu avea nas, a-i tăia nasul; 4. obraz, persoană: asta nu e de nasul tău; a da peste nas, a pune la locul său; a duce (a purta) de nas, a purta cu vorba, a amăgi într’una; cu nasul în jos, umilit, trist. [Lat. NASUS].

sursa: DEXonline/Șăineanu, ed. VI (1929)

nas n., pl. urĭ (lat. nasus și nasum, germ. nase, vsl. nosŭ; pv. cat. nas, fr. nez. V. nare). Proeminența din mijlocu fețeĭ între ceĭ doĭ obrajĭ, gură și frunte și care e organu mirosuluĭ. Fig. Libertate prea mare aroganță: a-țĭ lua nas. Îndrăzneală, curaj: a nu avea nas să viĭ. A vorbi pe nas, a vorbi afectat și cu fudulie saŭ a vorbi fornăit. A-țĭ sufla nasu, a-țĭ curăța nasu suflîndu-l. A te întîlni nas în nas cu cineva, a te întîlni bot în bot, față în față. A duce de nas, a duce pe cineva după placu tăŭ. A rîde cuĭva în nas, a-ĭ rîde cu nepăsare în față. A tăia cuĭva nasu, a-ĭ scurta pretențiile, a-l face respectuos. Cu nasu pe sus (orĭ în sus), arogant, mîndru. A-țĭ lua nas, a prinde curaj, a deveni îndrăzneț, arogant. A lăsa, a pleca nasu, a deveni maĭ modest, maĭ moderat. Nu e de nasu tăŭ, nu e de mutra ta, nu e p. un inferior ca tine. A strîmba din nas, a face mofturĭ, a se arăta nemulțumit. A fi cu țîfna’n nas, a fi țîfnos, mofturos. A-țĭ cunoaște lungu nasuluĭ, a ști cît trebuĭe să îndrăzneștĭ, cît să te întinzĭ. A da nas cuĭva, a-l încuraja să fie obraznic. A da cu nasu de ceva, a da peste ceva, a întîlni ceva. A da în nas, a da în bot, a cădea de osteneală. A da pe la nas, a duce pe la nas, a da să miroasă. A-țĭ lua nasu la purtare, a te obrăznicĭ. A scoate cuĭva ceva pe nas, a-ĭ imputa ceĭa ce aĭ făcut p. el, a-l plictisi aducîndu-ĭ aminte un serviciŭ făcut saŭ făcîndu-l să sufere perderĭ marĭ maĭ de cît un cîștig pe care l-a avut pe nedrept. A-țĭ băga nasu’n toate, a te amesteca în toate.

sursa: DEXonline/Scriban (1939)

Să porți un nas ca al lui ConstantinTănase devine periculos social în anii 1920-40, pe vremea blestemaților de legionari

A.Oișteanu (arată că nasul mare face parte din portretul fizic al evreului: buze groase, senzuale și nas mare, coroiat, ochii bulbucați. Această descriere fizică este cea vânată de către fasciști în vremea lui Constantin Tănase. Studenții leginoari români ai epocii erau agresivi cu cei care păreau să nu aibă un nas „ortodox”, De ce? Legionarii spuneau: Nasul mare e semn de jidovism. „Jidul nu e om”.

“Construcþiile sau interpretãrile istorice asupra Celorlalți vãzuți prin prisma apartenenței la o rasã (diferiți de noi și opuși nouã) variazã de la sãlbatici, barbari și primitivi la mai puțin evoluați sau la prea puțin evoluați, de la imperfectibili sau necivilizabili la degenerați și alți purtãtori de tare sau defecte presupuse ereditare, de la indezirabili la neasimilabili, de la inferiori din punct de vedere biologic (sau genetic)la vieți fãrã valoare de viațã (clișeu al limbajului nazist). (Citat din FERREOL, G., JUCQUOIS, G, Dicționarul alterității).

Nasul – în cercetarea naziștilor

Suntem într-o epocă istorică în care aprecierea fizică era baza cercetărilor rasiste. Lucian Boia arată cum începând cu secolul al 19 clasificările rasiale se rafinează, făcând distincția între rase principale și secundare. “Excelența biologică și intelectuală tinde să migreze spre nordul european”, dictată de profesioniștii și vulgarizatorii momentului. “Fie cã este abordat ca un sistem de dominaþie sau ca un mod de gândire, suntem confruntați cu un fenomen istoric, a cãrui apariție este observabilã în Europa la începutul modernitãþii, înainte chiar de primele elaborãri ale noþiunii clasificatoare de rasã umanã. Apãrut ca o invenþie occidentalã, rasismul s-a universalizat apoi ca ideologie oi ansamblu de practici socio-politice.” (FERREOL, G., JUCQUOIS, G.: 558)

Chiar dacă felix von luschan care combătea decuparea omenirii în grupuri artificiale pornind de la culoarea pielii, lărgimea craniului, tipul părului, etc. politica rasială a lui hitler și adepților lui găseau un bazin larg de opinii în privința diminuării rasei albe superioare și a necesității purității rasiale. O nouă știință se face ecoul acestor preocupări eugenia, igienă socială, devenită rasială. Germania nazistă preia și instituționalizează toate aceste idei și tendințe ideologie și experimentale ale epocii. România va face parte din acest curent de idei, atât prin mentalitate, cât și cooptarea sa politică, devenind țară-satelit a germaniei naziste. Legiunea Arhanghelul Mihail, Mișcarea Legionară sau Garda de Fier, va ființa după 24 iunie 1927, prin Corneliu Zelea Codreanu ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalist-fascistă, după modelul organizațiilor naziste SA și SS.

La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu generalul Ion Antonescu, după zece zile fiind proclamat „Statul Național-Legionar”, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică. Vânătoarea celor cu nas evreiesc nu s-a curmat decât după 1944, prejudecata a rămas pânp-n zilele noastre. chiar dacã, din punct de vedere cronologic, biologiza- rea diferenþelor tinde sã facã loc, în a doua jumãtate a secolului XX, unei culturalizãri a acestora. Oricum, conform acestor analize con- vergente, se pare cã nucleul dur al rasismului nu este reprezentat nici de oroarea faþã de diferenþe, nici de respingerea celuilalt, ci de teama de metisaj, mixofobia, care se poate traduce în continuare prin sacralizarea diferenþelor. (FERREOL, G., JUCQUOIS, G.: 561)

De altfel, tema aceasta este abordată în finalul filmului „Actorul și sălbaticii”. În film umorul, nu Nasul, este luat la cercetare. Caratase (jucat Toma Caragiu) trebuie oprit cu orice preț să-și facă următorul număr al Teatrului de Revistă. Torturat, șantajat Caratase nu se lasă. Legionarii îi ucid cel mai bun prieten. Caratase nu se lasă. Joacă piesa în ciuda interdicțiilor venite chiar de la rege. Dialogul dintre Caratase și demenții legionari e bine de ascultat și acum. E foarte bun gândindu-ne la Putin și ai lui ciraci.

Constantin Tănase a pățit-o „comic”

Constantin Tănase n-a murit de mâna fasciștilor, nici de cea a comuniștilor. Din păcate, Cpnstantin Tănase n-a trecut cu viața lui pragul de intrare în Comunism. A murit în 1945. N-avem niciun vers satiric despre noua orânduire ce urma după 1947. Nici fasciștii nu i-au dat lovitura finală. În fapt, prietenul despre care era vorba în „Actorul și Sălbaticii” nu a fost asasinat de legionari. Poetul Ion Pripeagu, la care se face referire în film, a murit în Israel, în anii 1971. Constantin Tănase a fost dat gata într-o zi prea însorită. A băut Năsăilă bere prea rece. A răcit, nu s-a tratat. A pățit-o.

CITEȘTE despre UMORUL ROMANESC si

despre NT Orășanu și A.I.Cuza

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-25376355-alexandru-ioan-cuza-injurat-catre-orasanu-dictatorul-cuza-baga-puscarie.htm

Și despre Păstorel Teodorescu și Nicolae Iorga

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-25364191-nicolae-iorga-geniul-mistocarit-pastorel-teodoreanu-mascariciul.htm

Acum ai citit un articol despre Constantin Tănase și aventura sa comică având un nas caraghios de la mama lui. N-are nimeni nicio vină că se naște cum vrea Dumnezeu. Constantin Tănase și-a făcut nasul vestit. Pe vremea Fascismului.