“Copiii noștri NU spun lucruri nemaipomenite”. Doar noi, părinții ne lăudăm cu “pisoiașul" din mândrie prostească / Pe mine cine mă apără de industria infantilizării?
Mă urc în autobuz. Vezi un copil vorbind. Adulții se uită la el ca la profet. Cobor din tramvai. Scena e identică pe trotuar. Mamă, ce deștepți sunt copiii, mamă cum le potrivesc ei. Nu intră nimeni în imperiul copilului care spune lucruri trăznite, nemaipomenite, geniale. Să nu cumva să-ndrăznești să spui ceva. E bine stabilit că un astfel de copil e genial astăzi, e genial în fiecare zi pănă la sfârșitul lumii. Or, copiii nu spun lucruri trăznite, nemaipomenite, geniale. NU. Și vă spun acum și de ce. Problema adevărată este: cine mă apără de astfel de aberații părintești, mediatice. Consumăm copii geniali cu polonicul. Cine mă apără pe mine că sunt scăpați pruncii ăștia din lesă? Cine? Cine? Cine?
E vorba de educația din familie. Tot mai deficitară.
E vorba de educația de la școală. Tot mai alterată.
E vorba de educația SOCIAL MEDIA. Tot mai autoritară.
Părinții se infantilizează. Expiră tineri, pe zi ce trece.
Să observăm un lucru: copiii spun lucruri ne-mai-pomenite pentru sunt niște maimuțoi
„Maimuțoi”, imitatori, mai bine spus. Copiii sunt la vârsta de plastilină. Capul lor, trupul lor, creierul lor se mulează perfect pe modele destul de clare. Părinții, bonele, colegii de grădi, de școală, de joacă, INTERNETUL. Dar mai ales “Internetul”, lovi-l-ar ciuma, căde-i-ar sateliții să-i cadă. Deci, dacă cineva ar sta să observe care sunt componentele logice ale acestei piese de mașină numită “copil”, ar descoperi modelele clare. Copilul până la a fi adult cu trupul și creierul, după 20 și ceva de ani, poate fi observat ca orice mașinuță. Crește prin componente, pardon modele. Da, chiar și copilul de orfelinat crește prin modele. Chiar și “aurolacul”, cel neinstituționalizat. Chiar și el crește prin modele. Dar la orfelinat și la „aurolac” n-are cine să-i laude. Deci, copilul nu spune lucruri trăznite. Preia ca buretele aberațiile noastre măgărești. Din realitatea imediată, din realitatea mediată. E sensibil ca girofarul la orice schimbare de ton, de atitudine. Și e astfel atent pentru că are nevoie de protecție maximă. Și e atent la fiecare componentă legată de “sistemul lui de apărare”. Se ceartă mama cu tata e alarmă. Vine buni / mamaie / bona și spune o bazaconie, copilul a halit-o ca pe bomboană. E virală o chestie pe net? Normal c-o ia și-o morfolește cu puștii ca el.
Copiii spun lucruri trăznite pentru că părinții sunt absenți din viața lor
Dacă un asemenea maimuțoi este lăsat cu orele în fața unui ecran, situația e explozivă. Controlul modelelor este imposibil. Și vedem cu tonele astfel de maimuțoi reduși la tăcere în restaurante, în mijloace de transport (mașini personale). Li se pune un computer, o tabletă, un telefon în față și gata. Sunt terminați. Sunt lăsați nesupragheați la joacă.
Și acum, urmează pasul al doilea. Copilul are capacitatea maimuțească de a combina. Copilul reproduce ce a văzut, simțit în jur. El suge de la mamă modele și lapte, apoi trece la țâța internetului și dăi, și dăi. Copiii spun lucruri trăznite pentru că reușesc să combine modele palpabile (părinți, bone, etc.) și modele de pe internet. Le combină fără discernământ. De fapt, corect este “fără control”. Ei nu au control în combinații. Iau de aici, combină de colo. Li se par lucruri apropiate ca logică. Dar e logica lor. Neformatată. Copleșită de fapt de informații și încercând cumva să le pună în ordine. Ei au la îndemână un puzzle dezordonat. Dacă părinții nu-i explică cum se face puzzle-ul, ce să facă, încearcă ei să-l ordoneze. Îl ordonează aiurea, grotesc.
Să nu uităm: viziunea asta de geniali este a părintelui
Cum să „nu-ți lauzi ciocanul”, vorba aia! Cum să nu preia social media o asemenea aberație, social media care nici ea nu e dusă la școală. Deci, părintele este vinovat de expunerea copilului la medii de socializare și jocuri, emisiuni, show-uri. E vinovat că e absent din ordonarea primară a info în creierașul lui. Apoi, părinții îi bagă copilului bazaconii în cap. Se laudă cu dez-ordinea din creierașul gâgâlicii. Se laudă în public că uite ce deștept e!
Părintele practic întărește sistemul
Sistemul sună așa: l-a crescut internetul, ce bine l-a crescut internetul! Și părinții își validează propria prosteală: e bună propria mea absență din viața copilului.
Mă doare-n cot de cum își laudă părinții carențele de educație. Pe mine cine mă apără de acest fanatism al părinților, bunicilor, de terorismul industriei supraaprecierii?
Bone, mediatizări excesive, industrii. Aici, Ianțu are și el mica vină, cu selecțiile lui „copiii spun”. Dar el este terminat de corul infinit întâlnit pe internet, bată-l vina. E o întreagă industrie de pamperși, o întreagă industrie de medicamente, industrie de entertainment, industrii de încurajare. Profesori, tutori, custozi, psihologi, păcălici de toate mărimile. Teroarea industriei de genii.
Nu mai găsești, domle, un copil la locul lui
Cum să spui că n-am copil genial? Păi, are cont Insta, Tiktok, are școli speciale, are, are, are. “Copiii NU sunt lucruri trăsnite”. Nu. Pur și simplu sunt „ca coțofenele”. “Fură” modele și bine fac, fură și le combină. Își permit luxul „hoției”, libertății și inocenței. Adică, nu știu limitele sociale. Nu își dau seama că-s obraznici, dar nici că-s banali. Și bine fac, repet! Nu au vreo vină.
Bun, există excepții, puțini copiii sunt de excepție. Dar dacă spune tata-internet și mama, care l-au crescut, că el, copilul, e genial, te poți tu opune tu, biet om?
Nu, dar mă întreb: cine mă apără de astfel de deraieri?
De industria fără oprire a aprecierii, a egalității copilului cu maturul? Se zice că nu compari mere cu pere. Cam așa e și aici, nu compara copilul cu maturul. Copilul NU spune lucruri nemaipomenite. Și dacă am fi de acord cu acest punct, educația copilului ar fi alta. Și de ce nu, viitorul copilului ar fi altul. Internetul care-l învață pe copil, îi învață de foarte timpuriu și chestii unde părintele ar trebui să fie SINGURĂ parte (droguri, educația sexuală). Internetul înlocuiește părintele și o face deformat. Copilul nu înțelege ce i se întâmplă, unde greșește, el adoptă automat tot felul de prostii.
Cazul Vlad Pascu
El e cazul-școală. Nu toți copiii sunt Vlad, nu toți vor ajunge ca el. Iau doar un exemplu extrem în care este clar că Vlad Pascu a fost lipsit de părinții săi. Prezența sa online teribilistă a șocat. Dar e prezență online tipică. Banală, plictisitoare. El n-are decât meritul de a deraia online. Avea bani de la părinți, primul model. Bani nelimitați. Bani cu care își permitea orice. A preferat droguri. Lipsit de părinți și lăudându-se cu toate astea: bani și droguri. Repet, în absența părinților. Cine vede prezența pe Insta a lui Vlad Pascu vede un copil, „un maimuțoi”, „o coțofană” care a furat de ici colo niște modele. Vede un puști care trăiește sub teroarea modelelor online. Performează fără discernământ. Vlad Pascu nu are mai mult de cinci-șase anișori după cum și-a interiorizat modelele și acum pușcăria îl va educa.
Prostioarele luate de pe net sunt marfă de schimb în singura lume care contează pentru copii: mediile de socializare
„Maimuța umană” este impecabilă aici, suge, suge, ca de la țâța mamei.
Doar că ea suge dezordonat informații.
Și suge până devine obez de prostii.
Și suge info fără să i se spună ce suge, cum să le ordoneze în mintea lui. Mintea lui e dezordonată. Pe gurița lui nostimă Nu ies lucruri trăsnite, geniale.
Repet: pe mine cine mă apără de părintele absent? De această industrie a infantilizării părinților?
Din aceeași serie de scandal:
Ne-am încăierat de la capacul de apă îmbuteliată. SGR-ul mamelor lor! / Pe mine cine mă apără?
INTERVIURILE HotNews.ro