Corespondenta din Irak: Mister, water, mister!

Primul lucru care m-a frapat in Irak, imediat dupa declansarea razboiului, a fost lipsa apei. Ma’i, cum se zice in dialectul irakian, sau englezescul water au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des in acea prima vizita, insotite intotdeauna de gestul universal care indica bautul.

Apa, problema Irakului

Atunci se credea ca este vorba doar de o problema temporara, care va fi rezolvata la scurt timp dupa incheierea operatiunilor militare majore. Safwan, Hay Tariq, Al Harub si Muhammad al Manjed sunt patru dintre localitatile irakiene pe care le-am vizitat in ultimii cinci ani. Fiecare are propria poveste; ceea ce le uneste, peste ani si dincolo de distante, este aceeasi problema: lipsa apei.

Statie de filtrare romaneasca

Martie, 2008. “Poate facem o ceremonie mai mare”, spune capitanul Dan Crisan atunci cand am discutat prima oara despre deplasarea in Muhammad al Manjed. „Vin si cei de la PRT [Provincial Reconstruction Team]; as vrea sa marcam momentul, band cu totii cate un pahar cu apa.”

Cand ajungem in micul sat aflat la granita dintre desert si valea Eufratului, capitanul Crisan este singurul care bea apa. Sunt semnale ca situatia de securitate este pe cale de a se deteriora, asa ca PRT-ul a ales sa nu mai vina si, din aceleasi motive, nu au mai fost anuntati nici cei din Nassiriya.

Comandantul batalionului 151 infanterie, locotenent-colonelul Dan Cislariu, descrie riscurile: “Amplasarea pe principalele rute de comunicatii de DEI-uri [Dispozitive explozive improvizate] sau EFP-uri [Explosively Formed Penetrator], de asemenea, riscul, dar mai putin in afara bazei, este cel legat de focul indirect asupra patrulelor noastre si, de ceva zile, avem informatii ca este posibil si focul direct asupra patrulelor noastre”.

Apa are un gust usor salciu, pentru ca rezervoarele au stat in soare, insa este buna, ne asigura capitanul Crisan. Unul dintre militari il intreaba, in gluma, daca si-a facut testamentul.

Statia de filtrare a apei care este inaugurata astazi este cel mai recent proiect CIMIC (Colaborare militara – civila) finalizat de romani; lucrarile au fost demarate cu cateva luni in urma, cand in teatru inca se afla batalionul 32 infanterie.

La prima vedere, statia de filtrare nu prea impresioneaza. Intr-un gen de cusca de sarma, inchisa cu lacat, se afla instalatia care isi trage, printr-o teava, apa din canalul care curge prin apropiere; dupa prelucrare, apa este transportata, printr-o alta teava, in trei rezervoare de plastic, prevazute cu robinete, la care are acces toata lumea, intrucat sunt in afara “custii”.

Pentru cele 50 – 60 de familii care traiesc in sat este, insa, o adevarata mana cereasca. Apa din canalele Eufratului nu poate fi bauta, pentru ca este sarata; este buna doar pentru irigatii. Ma intreb care a fost sursa de apa a oamenilor pana acum, intrucat, dupa aspectul dezolant al satului, este evident ca nu isi permit sa cumpere apa la sticla.

Statia de filtrare nu rezolva decat una dintre probleme. Seicul satului, Abu Ali al Manjed, imi spune ca ar mai fi nevoie si de o scoala si o clinica medicala.

Abu Ali ne invita in sala de oaspeti, o cladire cu aspect saracacios care parca sta sa cada. Intr-un colt sunt intinse pe jos cateva musamale, pe care seicul si oamenii sai incep sa puna platouri cu mancare: kuzi, miel cu orez gatit cu sofran, mazguf, peste dulce de Eufrat facut pe tepuse infipte in jurul jarului, legume, verdeata, fructe proaspete si curmale.

Pe verdeata se vad inca picaturi de apa; nu stiu daca a fost spalata in apa filtrata de instalatie. Ritualul este cel obisnuit: mai intai mananca oaspetii si seicul. Cativa copii asteapta pe margine si se uita cu pofta la platouri. Un barbat intra, scuzandu-se, cu telefonul in mana; fratele lui Abu Ali, si el seic, dar in alt sat, nu este lasat sa treaca de dispozitivul de securitate format de blindatele romanesti; un ofiter le spune prin statie militarilor sa permita accesul.

Dupa cateva minute, apare fratele lui Abu Ali. Da mana cu ofiterii romani, insa nu se aseaza la masa, ci asteapta, in picioare, sa terminam. Prin intermediul translatorului, ii spune locotenent-colonelului Cislariu ca ar vrea, cat mai curand, sa ofere si el un pranz in satul lui.

Ar fi, probabil, nepoliticos sa se apuce sa vorbeasca aici, in Muhammad al Manjid, despre problemele oamenilor sai, iar un pranz i-ar oferi prilejul pe care il cauta. Unul cate unul, ne ridicam de la masa; ceilalti ne iau imediat locurile si – mai ales copiii – incep sa manance direct din platouri, cu mana.

Convoiul de blindate se pune in miscare. Inaugurarea statiei de filtrare a fost doar o parte a misiunii de astazi; militarii executa, in acelasi timp, si o patrula. Intram pe un drum de praf, in desert. Prin periscopul blindatului vad o succesiune de movilite de pamant si tufisuri.

Fiecare ar putea ascunde o mina artizanala sau un EFP, cea mai terifianta arma folosita in prezent de insurgenti, intrucat este conceputa sa strapunga blindajul. Stiu ca pot fi mascate atat de bine, incat eu le-as observa cu greu si daca as sta pe loc. Mi se pare imposibil ca cineva sa o faca in timp ce TAB-ul se deplaseaza cu cateva zeci de kilometri la ora.

Brusc, coloana se opreste. Militarilor din primul transportor li s-a parut ca vad ceva. Se dovedeste a fi o alarma falsa, asa ca, dupa un timp, pornim din nou.

Seara il intreb pe capitanul Crisan de ce sunt atat de importante proiectele legate de apa. “Am sa va spun foarte simplu. In toate patrulele pe care le executam noi, la contactul cu populatia civila, in special la contactul cu cei micuti, ei au invatat foarte bine sa ceara un singur lucru, extrem de edificator: Mister, water. Toata lumea cere apa. Este principala durere.”

Vorbele capitanului imi amintesc ca si in 2006, cand am iesit pentru prima oara in patrule ale armatei romane, vedeam prin periscop copii alergand dupa TAB-uri si cerand apa.

2003 – Criza de apa in plin razboi

Martie, 2003. Trei camioane ale Semilunei Rosii kuwaitiene trec granita cu Irakul si intra in Safwan, un sat cu cateva mii de locuitori. Imediat cum opresc, sute de oameni se inghesuie in jurul lor. Kuwatienii ar fi vrut sa dea ajutoarele organizat, insa putinii militari care escorteaza convoiul nu pot stapani multimea care se inghesuie in jurul remorcilor; lazile sunt date la intamplare, iar unele chiar sunt aruncate din camioanele in miscare.

Pe irakieni nu ii intereseaza atat alimentele, cat si apa, la care nu au mai avut acces de cand a inceput invazia terestra. Nu departe de Safwan, la Basra, se mai dau lupte intre fedaini si armata britanica, iar americanii nu au ajuns inca la Baghdad, asa ca nu se stie cat va mai continua situatia.

Desi se bat pe apa aruncata din camioane, irakienii nu par a fi prea bucurosi de oaspeti. Cativa striga, ostentativ, “B’il ruh, b’il dam, nafdiq ia Saddam!”, (Cu sufletul, cu sangele, ne sacrificam, [pentru tine] Saddam”). Mai multi jurnalisti, care s-au rupt de grup, sunt bruscati; unul dintre ei apare cu hainele rupte si ne spune ca i-a fost furat tot echipamentul.

La un moment dat, ma trezesc si eu in mijlocul multimii, la vreo doua sute de metri de convoi, insa am noroc: stau de vorba cu vreo doi-trei localnici si ii castig spunandu-le ca am fost student la Baghdad, asa ca nu ii lasa pe ceilalti sa se atinga de mine si ma conduc ei insisi catre zona securizata de militari. Un copil ma ia de mana, imi cere sticla de apa pe care o vede in buzunarul vestei, apoi imi arata o bancnota de 100 de dinari, cu chipul lui Saddam Hussein, si o saruta.

Cateva saptamani mai tarziu, cand ajung in Basra, ocupata, intre timp, de britanici, oamenii care se aduna in jurul masinii se plang tot de lipsa apei. Colegul cu care sunt le da o lada care dispare imediat; ne mai cer, insa nu mai avem. Cativa incep sa bage mana, pe geam, in masina, si ne dam seama ca este timpul sa plecam.

Pe la inceputul lui mai, reusesc sa obtin un loc intr-un C 130 care zboara din Kuwait catre baza aeriana Talil, in care americanii tocmai incep sa se instaleze. Un ofiter CIMIC imi arata un urias depozit ticsit cu baxuri de apa. “Lipsa apei este principala problema a populatiei din zona”, imi spune americanul. “Ca solutie de urgenta, incercam sa le dam apa de care au nevoie, insa pe termen lung vrem sa construim statii de pompare si de purificare.”

2004 – Comoara irosita

Februarie, 2004. Sunt in Hay Tariq, langa Baghdad, cu Alexander Christof, presedintele Architects for People in Need. ONG-ul german – unul dintre putinele ramase in Irak – incearca sa realizeze proiecte pe educatie, sanatate si apa.

“Deocamdata nici nu se pune problema reconstructiei Irakului, imi spusese Christof in urma cu o luna, cand l-am cunoscut impreuna cu alti cativa jurnalisti, in momentul acesta tara se confrunta cu o profunda criza umanitara”.

Din estimarile APN, aproape jumatate din populatia Irakului, in principal in zona rurala, nu are deloc acces la apa potabila sau la servicii medicale. Christof crede ca situatia nu are cum sa se normalizeze mai devreme de 10-15 ani, intrucat este nevoie de zeci de miliarde de dolari doar pentru a asigura serviciile de baza; alte zeci de miliarde vor fi necesare pentru refacerea infrastructurii, construita la sfarsitul anilor ’70.

Iar banii nu sunt singura problema: echipele de reconstructie nu isi pot face treaba atat timp cat insurgentii le ataca si le saboteaza lucrarile.

Ajutorul pe care il poate oferi APN este o picatura intr-un ocean si chiar si acest ajutor este nesigur. Localnicii ii confunda pe angajatii fundatiei cu americanii si isi inchipuie ca au posibilitatea – si datoria – sa le rezolve toate problemele, indiferent de natura acestora. De cateva ori, cei de la APN au fost chiar amenintati cu armele de insurgenti, asa ca nu mai fac nici un pas inainte de a le explica liderilor tribali si religiosi locali cine sunt si cu ce se ocupa.

Aproximativ 50 000 de persoane traiesc in Hay Tariq, o localitate mizera, improvizata in ultimii ani. Majoritatea sunt siiti care au fugit din sud, atrasi de mirajul Baghdadului, si si-au facut aici case din te miri ce. APN le-a construit, cu finantare din partea Comisiei Europene, o statie de filtrare si pompare a apei; pana acum, oamenii consumau apa infestata, o cauza majora de imbolnavire, cu atat mai periculoasa cu cat prima clinica, si aceea provizorie si saracacioasa, a fost deschisa in Hay Tariq doar dupa sosirea APN.

In timp ce strabat cu Alexander Christof strazile noroioase, imi arata cateva balti murdare in care se balacesc copii. “Acestea sunt locurile unde ne-au spart tevile”, imi spune germanul. Locuitorii nu au inteles ca este nevoie de timp pentru ca alimentarea cu apa sa ajunga in toate casele, astfel incat cei ale caror case nu au fost inca racordate au gaurit tevile, improvizand care unde a apucat cismele de la care sa isi umple galetile si bidoanele.

2006 – Apa in mlastina

Aprilie, 2006. O coloana a Batalionului 280 Infanterie, din Focsani, formata din cateva blindate si un camion, intra in Al Harub, un catun situat in zona de mlastini la sud de Nassiriya. Ofiterul CIMIC al batalionului, capitanul Ciprian Nastase, trebuie sa verifice cum merg lucrarile la sistemul de distributie a apei.

Batalionul care a fost inaintea focsanenilor a dat in folosinta o statie de filtrare; capitanul Nastase monitorizeaza, acum, un al doilea proiect, de construire a unei statii de pompare si retele de tevi. A profitat de ocazie si pentru a aduce ajutoare date de Coalitie: camionul este incarcat cu haine si vesela. Irakienii descarca cutiile si le pun gramada langa un zid; seicul satului urmeaza sa le imparta dupa ce vom pleca.

Peste tot sunt copii care alearga printre picioarele adultilor. Sunt fascinati de aparatele de fotografiat si ne striga sa ii pozam. Unul dintre ei isi inchipuie ca sunt italian si imi cere macaroane; un altul, care poarta un tricou cu FC Barcelona, imi vorbeste despre fotbal si ar vrea o minge.

Oamenii din Al Harub nu au nimic din agresivitatea celor pe care i-am intalnit in urma cu doi ani la Hay Tariq, desi au suferit mult mai mult. La un moment dat, Saddam a hotarat sa distruga zona mlastinilor, comparabila ca intindere si bogatie a vegetatiei cu Delta Dunarii, pentru ca acolo se ascundeau rebeli.

Civilizatia mlastinilor, veche de mii de ani, aproape ca a fost eradicata, iar oamenii care nu au fost ucisi sau n-au apucat sa fuga in Iran, au fost stramutati cu forta la nord. Imediat dupa caderea Baghdadului, digurile au fost sparte intr-o cursa contra-cronometru de refacere a mlastinilor, intrucat semintele plantelor nu rezista in pamant mai mult de 10 – 15 ani.

Arabii mlastinilor au luat-o de la capat. Bogatia vegetatiei din jur – paduri de curmali si palmieri, stufaris crescut pe marginea canalelor – contrasteaza cu saracia satului, format din colibe din lut. Mai putin de o treime din cei plecati s-au intors, imi spune seicul Basil Kassim Sultan. S-ar intoarce, dar nu au la ce: infrastructura lipseste cu desavarsire.

“Sa nu ne comparam cu Romania, sa ne uitam in Irak, la un oras ca Nassiriya. Acolo au o multime de facilitati; in primul rand au case. Aici viata este inca la inceputuri”, incheie seicul. Ma gandesc ca, daca se asteapta doar ajutorul Coalitiei si se merge in ritmul de un proiect la 6 luni, va trece foarte mult timp pana cand cei din Al Harub vor avea si curent electric, linii telefonice sau drumuri asfaltate.

Seicul insista sa mergem in diwania, sala in care barbatii tribului isi primesc oaspetii sau se aduna, seara, la povesti. La fel ca si casele, este facuta tot din lut, iar pe jos sunt intinse covoare si perne. Seicul ne serveste cu mana lui cafea facuta pe jar, apoi cere sa se aduca ceaiurile.

Ii arata, mandru, capitanului Nastase o flinta artizanala cu care se lauda ca poate impusca pasarea in zbor. Nu putem sta mai mult de 10 minute, pentru ca mai trebuie verificat mersul lucrarilor la un alt proiect de distributie a apei dintr-un un sat din apropiere.

Dupa ce iesim din Al Hurub, in dreptul localitatii Al Tar, de care apartine si satul in care am fost, cativa copii arunca cu pietre in blindate, iar una dintre ele face tandari parbrizul unui transportor. Misiunea continua, insa, catre al doilea sat.

Si acolo, capitanul Nastase constata ca lucrarile merg destul de greu, iar cand le spune irakienilor acestia se iau la cearta, aducandu-si acuze unul altuia, si aproape ca sar la bataie. Intr-un tarziu plecam catre baza, insa militarii sunt anuntati prin statie sa isi schimbe traseul: pe drumul pe care trebuia sa ne intoarcem a explodat o mina artizanala.

Nimanui nu-i convine intarzierea: suntem acoperiti de praf, iar caldura in TAB-uri, unde stam inghesuiti, cu greoaiele veste antiglont pe noi, este innabusitoare. Ajungem, fara incidente, la 9 ore dupa ce plecaseram.

Catalin Gombos este Corespondentul Radio Romania in Irak