Cosmin Ciotloș și "Cenaclul de Luni". Despre vremurile în care Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și generația 80 au fost “împușcați” în creier

Cosmin Ciotloș a scris „Cenaclul de Luni”, la Editura Pandora M.Pare un parcurs de critică și istorie literară. De fapt, Ciotloș descrie cea mai mișto și reușită aventură intelectuală din România (pe mărimea “Junimii” lui Maiorescu, da). Ce atâta patimă? Cum să nu fie? Eu, la 17-18 ani visam să fiu la Cenaclul de Luni, deși el fusese interzis. Dar știți cum visam? Visam fără să fi citit prea multă poezie de Cărtărescu, Iaru ori Stratan. Și nu, nu, scriam poezie. Atunci cum s-a întâmplat să iau microbul? Vă povestesc. Pentru că am retrăit pătimaș timpul ăla în care respiram “aer cu diamante”, am retrăit citind Cosmin Ciotloș și cartea Cenaclul de Luni. “Viața și opera”.

Cum a fost când Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și generația 80 au fost “împușcați” în creier? Păi, i-a durut. Și a durat. Părea fără sfârșit. Dar nu s-au lăsat. S-au ascuns în Tei, la „Rapid”, în club. Creierul lor a ieșit întărit. Erau ironici. Erau ludici. Erau „ne-muritori” din ură și comunism.

Cum eram eu pe vremea în care Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și generația 80 a fost regulat “împușcată” în creier? Păi, eu eram mic într-o lume dintr-o bucată, care te băga la fund dacă te revoltai. Singura mea șansă era dragostea. Îndrăgostit, nu te vedeai cât de mic ești. Nu simțeai cât de strâns este jugul pe capul tău. Și fata aia de liceu îmi vorbea Cărtărescu sau Iaru, erau limbi particulare, parcă secrete. Te jucai cu cuvintele, găseai cel mai banal cuvânt și făceai din el circ, jubilație intelectuală.

Fata aceea citea poezie contemporană și asculta Bee Gees și-mi recita din cărți rare, de negândit pentru mine. Cărți care deveneau, cu cât creșteam, interzise. Lumea aceea cenușie nu se schimba, ci devenea ca un flanel cu fata aceea care citea poezie și asculta Bee Gees. Devenea elastică, deși atât de strâns pe corp puloverul, atât de urât, puloverul se făcea maleabil.

Mă simțeam liber. Apoi, cu ea și puloverul ăsta povesteam de Cărtărescu. Ca orice poet, credeam că are o garsonieră între stele. Aha, și despre Iaru. Unde stătea altundeva? La editura “Cartea Românească”. Eram fericiți dacă-l vedeam, rar, la tejghea. Dar îi auzeam glasul, din beciul Editurii. Aruncam o privire, ne era frică să deschidem gura. Nu știu dacă vă dați seama ce-nseamnă să visezi astfel. Astăzi dai mesaje paginii lui Cărtărescu pe Facebook. Dai tag lui Iaru. Și s-a rezolvat. Ce atâta letargiu, langoare.

Era vremea pulovărelor strâmte în care respiram aer cu diamante. Muream de foame și ne luam o pâine întreagă din colț de la Grădina Icoanei. Apoi, citeam șocați cum Iaru, Cărtărescu și poeții generației 1980 erau “împușcați” în cap cu litere, înjurături de revista “Săptămâna”, a lui Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. Eram șocați, împușcăturile alea erau de cuvinte, dar atât de bestiale, loveau în creierul unor poeți, creierul unei generații în creștere. Loveau în creierul nostru. Deci, nu era bine că eram-citeam-visam Cărtărescu, Iaru, Mușina, Ghiu. Rezistența lor la microbi și gloanțe de litere era și a noastră.

Ne închipuiam cum după fiecare astfel de împușcătură, poeții își adunau creierii împrăștiați de pe asfalt și nu știu cum se întâmpla, dar și-i amestecau. Adică, Stratan pleca cu puțin din creierul lui Iaru și Cărtărescu. T. Coșovei alegea fără să vrea bucăți din creierul lui Cărtărescu și Madi Marin. Și chiar Nicolae Manolescu lovit greu n-avea ce face, pleca cu bucăți din creierașul lui Bogdan Lefter. Era solidalitate, era intertextualism. Era lux. Era jocul din Levantul.

Da, domnule, nu mai puteai să ieși întreg după o asemenea vânătoare. Aveai nevoie de Ceilalți, aveai nevoie de acest total „intertextualism”. Cartea lui Cosmin Ciotloș, “Cenaclul de Luni. Viața și Opera” mi-a explicat amănunțit ce trăiam eu atunci. Ori, eu nu caut nici azi tămăduire pentru ce am trăit atunci. Nu, caut explicații. Și nu orice explicații. Cartea lui Ciotloș este ca un aparat tomograf care intră și atinge structurile adânci, invizibile ale țesuturilor sociale de acum vreo 40-50 de ani.

Da, vorbim de niște puști bine înfipți în cultura lor. Asta-i Generația ’80. Fascinant cum au ajuns la cultură, cultura adevărată, americană, britanică, fiind interzisă. Asta înseamnă să știi pe ce lume a ficțiunii ești. Ce s-a scris, cum s-a scris și, mai ales, unde mai e loc pe lume de tine.

Și când ești mai în putere, te trezești făcut albie de porci. Nu-i creativ, fură versuri și tipare, un vânzător de țară. Lovit de Eugen Barbu cu pușca drept în cap. Tocmai când te formezi, când pașii îți sunt încă ezitanți. Și singurii care stau lângă tine sunt cei ca tine. Poate fi caz de asfixiere. Că „te reflectai doar în inimile-minților celor ca tine. Care ce să spună și ei? Ori aici cultura i-a ajutat pe optzeciști să aibă gândire critică. Niciunul nu se credea buricul pământului. Critici cu ce făceau, critici cu ce creau.

Apoi, cum „gloanțele” nu-i ucideau, inorogii au fost interziși. Iaru se considera mort. În floarea vârstei. Nu i se publicau cărțile. Deci, nu numai împușcat, dar nici nu puteai să urli: “sunt viu!”. Vânătoarea asta de creiere ne-o arată Cosmin Ciotloș. Vânătoare de inorogi ce-și găsesc tot felul de ascunzători.

Ultima generație de liber-cugetători, ultimul grup de gândire critică este cea a Cenaclului de Luni, cred eu și-o arată și Ciotloș. Aici se dezbăteau valorile. Dezbaterea era o batere în lemn să nu cazi în prostie, prosterneală. Este ultima generație care împușcată cu sânge rece își crează-durează opera. Dezlănțuită vânătoare, delectabilă-rezistentă operă. Da, o operă rezistentă intemperiilor timpului.

O spune Cosmin Ciotloș în Cenaclul de Luni. După, a venit Revoluția, dezmățul de vorbe, confuzia, abolirea gândirii critice, călcarea în picioare a ficțiunii, moartea dinozaurilor, apariția analfabeților, constelația VIP-urilor de-o zi ce mor.

Opera lui Cărtărescu, Iaru, Ghiu, Bogdan Lefter, Traian T. Coșovei, Dan Stanciu și a atâtor numiți de Ciotloș a rezistat cât a rezistat pentru că ea a fost ființată pe cultură și gândire critică. Oameni citiți, au produs cultură. Putem vorbi utilitar. Ori cultura asta îți dă nenumărate opțiuni, infinite interpretări. Intertextuală? Postmodernistă? Habar n-am. Și puțin îmi pasă. Cosmin Ciotloș nici el nu-și bate capul.

Am citit cu desnădejde și patimă o carte de critică și istorie literară: Cosmin Cioloș – Cenaclul de Luni. Viața și Opera. Am citit-o știind că în ciuda vânătorii lor, eroii mei sunt tot ca-n visul meu îndrăgostit. Ironici, conștienți ca nimeni alții pe sculele lor creative. Și când și astăzi iau o carte de un optzecist ating glanda aia rară a ficțiunii. Înebunesc și nu-mi pare rău. Repet.

Văd încă lucruri simple: cum o chiuvetă se poate îndrăgosti de o stea. Combin lecturi, vorbe, simboluri. Rațiunea este călare pe simțuri. Și nu-mi strică starea. Citește Cosmin Ciotloș. Eu am făcut-o. De dragul îndrăgostelii vechi și de patima asta dintotdeauna pentru viața și opera inorogilor lunediști. Citește cartea lui Cosmin Ciotloș Cenaclul de Luni ca să știi: viața ta nu-i doar un reportofon cu un singur buton: ștergere.