Cricket la Piaţa Obor. Magazinele asiatice şi România de mâine

Piața Obor din București a apărut de curând în majoritatea surselor de informație de la noi, datorită unei citări a jurnalistilor de la celebrul Financial Times, care s-au mirat cât de untoasă este salata și proaspătă este roșia, pe fondul crizei (se pare) de legume proaspete din Marea Britanie, cea proaspăt brexuită.

Trec peste faptul ca este o anomalie consumul roşiilor proaspete în luna februarie; unde se termina deci ecologia și începe ipocrizia? Iar roşiile cu pricina au gust de legume cultivate pe stația orbitală, consistenţă de plastic de bord de automobil și miros de laborator şcolar de chimie. Consumatorul se obişnuieşte ȋnsă cu orice.

Altceva doream să vă spun de fapt, pentru că tot v-am adus în acest loc legendar al oraşului. În Piața Obor și în Bucureşti au apărut în ultima vreme mai multe magazine (prăvalii, puncte de vanzare, e greu de găsit numele exact) cu produse asiatice, magazine etnice, care răspund unei nevoi culturale și gastronomice.

Așa cum românii de la Londra cumpăra cu entuziasm zacuscă, pateu și Eugenia cu gust „de acasă”, la fel și migranţii asiatici veniţi pentru a câştiga bani ȋn România cumpără produse cu nume deocamdată exotice pentru noi.

Ceva-i uneşte pe românii expatriaţi şi sri-lankezii de la Obor

Chandanalepa Ayurveda Beauty Bar – Germ Killer – un săpun cu citronelă, ayverdic, ce miroase puternic, parfumat – doar un exemplu pe care l-am putut caligrafia, pentru că avea o legendă in engleză, pe lângă una ȋn cingaleză şi una ȋn tamouli, da scrierea acea frumoasă, cursivă, care aduce cu valurile care tulbură uşor marea, ȋn august.

Ceva-i uneşte pe românii expatriaţi şi sri-lankezii de la Obor: ambii cumpără produse de acasă, la preţuri considerabile (10 lei ȋn România, 5.6 lei acasă, ȋn magazinele din Sri Jayewardanapura Kotte – pentru cei care iubesc geografia, este capitala administrativă a acestei ţări de 23 de milioane de locuitori, cam cât avea şi România ȋnainte de Revoluţie – şi anume tendinţa de a păstra integritatea culturala a comunităţii din care fac parte, prin intermediul alimentelor şi produselor considerate a fi “etnice”.

În această zi de duminică dimineaţă, este mare afluenţă de public, pentru că este cam singura zi liberă a muncitorilor din Asia.

Aceştia sunt obişnuiţi să lucreze cu spor şi sâmbăta, au alt ritm şi atitudine faţă de Muncă, cu majusculă, decât noi, europenii, iubitori de minivacanţe şi week-und-uri cât mai prelungite. Un cuplu de tineri se arată la intrare.

El, bucureştean, gen „aitist” grăsuţ, ochelari rotunzi cu rame fine şi tricou de firmă pe burtica crescută, ȋn timp, sub laptop. Ea este micuţă de statură, asiatică, mignonă, un bibelou de porţelan.

Nu ştiu ce poate fi (nepaleză? buthaneză? birmaneză?), dar ȋn niciun caz nu cred că este originară din China, am mai văzut cupluri mixte, dar niciunul ca aceasta şi ȋn orice caz, chinezii au propriile magazine alimentare etnice ȋn angroul Europa. El nu doreşte să intre, face un gest a lehamite, ea are o mică tentativă, dar renunţă rapid şi spune cu un accent delicios, redau propoziţia ȋntocmai, nu inventez nimic, eram chiar lângă ei: “muut lum aku, plea aglomelat, plecam, leven-im mjlo’ saptaman acest, da, da”.

El o aprobă din cap şi sorbind-o din priviri, sunt vizibil ȋndrăgostiţi şi-mi place cum se privesc reciproc. Scenografia locului şi dispunerea mărfii seamănă mult cu cea din prăvăliile-cu-de-toate din anii 1990, ȋn sensul că domneşte o libertate absolută, un amestec sincretic de orient balcanic cu unul extrem asiatic. La mijloc stau saci ȋntregi cu orez, fasole, linte, bulgur şi alte leguminoase pe care (ȋncă) nu le cunosc.

Nu poate fi descris ȋn cuvinte, tot parfumul Asiei ȋnchis ȋn câţiva metri pătraţi

Stocul este supravegheat de un băiat ce pluteşte aproape imaterial pe un scaun şchiop, cu trei picioare. Vorbeşte răstit cu clienţii, fie ȋn limba sa de baştină, fie ȋntr-o engleză spartă, dar fiabilă. Un mic inventar al orezului disponibil şi ȋncă sunt sigur că nu este complet: orez parfumat jasmine, orez basmati, orez lipicios gen sushi, orez roşu, orez negru, orez sălbatic, orez pakistanez, orez indian.

Fiecare varietate are mai multe sortimente, la rândul său. Calitatea, pot să o confirm, este cu mult peste tot ceea ce se poate găsi ambalat prin supermarketurile noastre, iar preţul cu cel puţin o treime mai mic. Mirosul din interior este compus dintr-o simfonie de arome.

Nu poate fi descris ȋn cuvinte, tot parfumul Asiei ȋnchis ȋn câţiva metri pătraţi. Anason stelat, curry-uri aromate, piper tricolor, scoţişoară dulce, chimion sprinţar, fulgi de ardei roşu şi iarăşi, alte condimente pe care nu ştiu să le identific. Aici ȋnţelegi mai bine de ce acum câteva sute de ani aventurieri care amestecau curajul cu nebunia se urcau la bordul unor coji de nucă numite corăbii, pentru a găsi miticul tărâm al mirodenii, al Indiilor de Vest. Mirodeniile erau de nepreţuit, iar greutatea lor mai mare decât a aurului. Un cuplu de pensionari “intelectuali”, se ȋnvârt printre rafturi şi nu prea ştiu ce să cumpere, dificultatea alegerii este mare. Doamna spune uşor ȋncurcată, “ce frumos miroase, parcă e acasă la fată, la Londra, acum avem şi noi!”.

Apariţia şi dezvoltarea fulgerătoare a acestui tip de comerţ este ilustrativă pentru schimbările demografice majore, fenomenul migratoriu şi viitorul României

Dincolo de impresii fugare de cumpărător de week-end, apariţia şi dezvoltarea fulgerătoare a acestui tip de comerţ este ilustrativă pentru schimbările demografice majore, fenomenul migratoriu şi viitorul României. Suntem abia la ȋnceputul unui drum lung al schimbării structurii societăţii noastre, din temelii. În urmă cu 12-15 ani, atunci când afirmam public sau chiar ȋn cercurile de prieteni că ȋndată ce salariul mediu real din anumite regiuni prospere ale ţării noastre va ajunge la 1000-1200 de euro, vom cunoaşte şi noi fenomenul migraţiei masive, toată lumea se uita la mine cu mirare.

Iată, previziunile mele şi altora care aveau experienţa occidentului s-au adeverit şi sunt amplificate de o criză a forţei de muncă fără precedent şi fără o rezolvare posibilă, pentru că rezervorul demografic intern s-a golit. În rândurile următoare revin la proliferarea magazinele asiatice şi voi ȋncerca un mic decriptaj al fenomenului, cu promisiunea că voi reveni asupra acestui subiect.

Din cine este compusă clientela unor astfel de magazine? Departe de a fi completă, lista ar arăta astfel: Migranţii din Asia, evident, “hipsteri” de diferite vârste, curioşi, cupluri mixte sau cei care au avut experienţa traiului ȋn Occident, “expaţii” aflaţi ȋn post la Bucureşti.

Toată lumea pare fericită ȋn aceste magazine, pentru că alteritatea proprietarilor, condiţia lor de “străini absoluţi”, de care beneficiază pentru moment, nu le impune raporturi de familiaritate cu restul lumii, libertatea fiecărui client este foarte mare, fără a mai vorbi de cea a alegerii.

O observaţie se impune: majoritatea clienţilor care fac piaţa sunt bărbaţi, ceea ce s-ar putea explica prin faptul că ȋn această primă etapă a migraţiei există cerere pentru activităţi grele, solicitante, masculine – să mă ierte promotorii egalităţii de gen pentru această nepermisă asociere ȋntre masculinitate şi efort, dar viaţa bate filmul. O spun ȋn deplină cunoştiinţă de cauză, ca fost imigrant şi “căpşunar” care a trăit din munca fizică.

În plus, chiar dacă pe viitor familiile se vor reȋntregi sau vor veni şi mai multe femei, modalitatea de a expune sfera domestică ȋn viaţa publică este diferită ȋn cazul lor – invers decât pentru români, unde ȋn piaţă femeile duceau greul, la propriul şi la figurat, ȋncărcate cu sacoşe şi alte poveri.

Aşa cum precizam, integritatea culturală a unei comunităţi trece şi prin hrană şi obiectele de consum care-i aduc aminte de locul de baştină. Tradiţia alimentară ȋnseamnă continuitate culturală. Pentru moment, aceste magazine sunt dovada cea mai vizibilă din spaţiul public a existenţei unei migraţii diferite de cea cu care ne obişnuisem până acum (China, Turcia, Iran, Siria, Irak etc – unii dintre ei se găseau aici ȋncă din anii 1980).

Ele, magazinele, reprezintă articulaţia, amestecul dintre viaţa privată şi cea publică. Nu deservesc doar o singură comunitate, ci mai multe, au devenit adevărate hub-uri culturale şi profesionale, ȋn care se schimbă informaţii şi sfaturi utile, adrese, oferte profesionale şi, din când ȋn când o bere binemeritată, mai pe ascuns. Asistăm doar la etapa preliminară a instalări acestor comunităţi ȋn România. Va urma una cultural-religioasă, ȋn viitorul apropiat, cu sărbători şi ritualuri colective.

Apropo, aş fi foarte curios să ştiu cum se desfăşoară viaţa religioasă a acestor oameni, pentru că nimeni nu poate trăi fără spiritualitate, fie şi deturnată, sublimată – o discuţie separată, nu dezvolt aici. Nu ştim cum va evolua capacitatea de asociere a acestor grupuri pe viitor, dacă va fi una foarte “comunitară”, ȋnchisă, sau proverbiala capacitate de integrare a societăţii româneşti va funcţiona şi de data aceasta. Ecuaţia diferenţiei este dificil predictibilă.

Final. Aşa cum spunea şi puţin mai sus, ne plac mult week-endurile şi odihna. Piaţa Obor ȋşi ȋnchide porţile destul de devreme duminica, ȋn jur de ora 15.00, totul are lacăt pe uşă.

Acum câteva săptămâni am avut şansa să văd o scenă aparte, care anunţa, pe undeva, viitorul. Pe una dintre terasele pieţei câţiva tineri jucau criket. Da, criket, sportul naţional al mai multor naţiuni din Asia, una dintre moştenirile glorioase ale defunctei dominaţii englezeşti.

Cu bastoanele acelea groase de lemn, inele şi reguli imposibil de ȋnţeles pentru o minte din Europa. Cricket la Obor, un lucru pe care, eu personal, nici măcar nu-l puteam imagina acum 30 de ani, aşa cum nu mă puteam gândi la un pinguin campion la şah.

Jucătorii păreau foarte fericiţi, ca orice emigrant ȋn timpul liber, puţinul lui timp liber. Nu cred că România va obţine ȋn următorii 20 de ani performanţe notabile la fotbal. Jucătorii şi antrenorii noştri par mai preocupaţi de tatuaje, maşini şi tabloide decât de pasiunea jocului, ȋn sine.

Dar e foarte posibil să avem performanţe la cricket, semn al unei lumi şi societăţi noi, pentru care nu suntem (ȋncă) foarte pregătiţi. Societăţile, la fel ca şi natura, au oroare de vid.

Nota autorului: Dedic acest reportaj domnului profesor Vasile Gheţău, una dintre cele mai lucide voci ale sociologiei româneşti contemprane

N.red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiilor şi publicist.