Cristi Puiu. Câștigător la Berlin. Uraaaaa! Regizorul propriei sinapse obraznice

Cristi Mungiu privește spre piață. „Bacalaureat”, “După dealuri” sunt inspirate din realitatea imediată. Porumboiu în cinematografia lui lucrează cu ironia realității. Mereu rămâi la întrebarea inițială “A fost sau n-a fost”. Radu Jude ciocănește în obsesiile unei societăți cu cap de lemn, România care nu-și recunoaște vinovățiile. Cristi Puiu, tăticul nostru al tuturor, o ține una și bună. Își regizează propria sinapsă. Sunt fanul tuturor, îi urmăresc de când au dat primele filme și până astăzi cu entuziasm, curiozitate, chef nebun de a învăța de la ei. Dar mereu Cristi Puiu „rupe lanțul’. Puiu merge pe obsesiile=sinapsele lui. Te seduce. Te duce în lumea lui. În adâncurile lumii lui. Mereu filmele lui sunt despre un subiect, dar mai ales despre cum a reușit să ducă la capat subiectul respectiv.

ȘTIRE, dă CLICK Cristi Puiu a primit premiul pentru cel mai bun regizor în secţiunea Encounters a Berlinalei

Te uiți la Puiu și caști gura. și, mărturisesc, vrei s-o dea în bară. Să eșueze. Uite cum arată acum Malmkrog. Ce-i asta? filmul premiat.

Epocă, adaptare după Soloviov (1853–1900). 40 de zile filmare la conacul Apafi din satul Mălâncrav (Sibiu). Film în franceză, germană, rusă și maghiară.

Deci, nu cumva aici joacă doar sinapsa, doar „damblaua’ lui Puiu contează? Ce-mi pasă mie de Malmkrog? nu-mi pasă. Dar a luat premiu. A luat premiu pe o judecată made by Puiu. și judecata aia abia aștept s-o văd. să mă las copleșit, sedus de filmul lui Puiu.

Cam așa funcționează și Aurora. Este sinapsa lui Puiu.

Și Sieranevada.

Am stat în cinematograf și am căscat gura la sinapsa Puiu. Curate judecăți de valoare. Bine ținute în frâu subiecte și la Sieranevada și la Aurora.

Aparent, ce mare lucru povestește Puiu?

Aurora este povestea unei crime.

Sieranevada este povestea unui parastas.

Ce face Cristi Puiu?

Dar în toate își urmează propria sinapsă. Ce-i o sinapsă?

Rațiunea lui. experiențele lui. Obsesia.

interpretarea.

Pasiunea.

Sinapsa proprie depășește tangibilul, socialul. Obișnuitul. Are obrăznicia ei.

și curajul ăsta de a vorbi simultan despre un subiect particular și despre creație abstract seduce, te trimite în adâncurile minții, în „mocirla” incapabilei tale desmeticiri.

Ce face Puiu din mine?

Cine vede ce face Puiu? Nu mulți. Filmele durează insensibil de mult. Puiu este inuman. Un tip care n-are entuziasm pentru Puiu zice că-i aiurea să stai să vezi ce vrea Puiu. Ori asta este durata, asta este inteligența.

Cine vrea să vadă ce înseamnă spectacolul sinapsei lui Puiu stă până în ultima secundă. Dece? repet, Puiu sfidează orice lege. Construiește totul după legile vizualului după care întoarce spectatorul la propriile origini.

Cine ești, tu, bă?

Și-ngrozitor, în fața evidenței Puiu, spectatorul se scarpină ca o maimuță.

Ce mă fac?

Puiu cu sinapsa lui, mereu surprinzătoare, își provoacă spectatorul.

Îi iubesc pe Mungiu, Porumboiu, Jude.

Dar Puiu este Zeul nostru al spectatorilor. Nimeni nu i se închină, nu-n sensul ăsta este Puiu mare. Puiu este primul. Mereu lansează provocări. Nu este dominator, ci înainte mergător.

NOUL VAL n-are cum să ignore îmPuierea asta. Noul val românesc de fapt este singurul val premiat al cinematografiei ro. În acest singur val, Puiu umblă-vânează după lumi pe care el le vede primul.

„Moartea domnului Lăzărescu” a scos din colaps cinematografia românească. Asta este. Și până-n 2020 cam așa stau lucrurile. Puiu primul. Restul intră în neasemuită, minunată competiție. Prima adevărata minunata competiție în cinematograful ro. Îi suntem contemporani. Trebuie să fim maimuțe.