Cronica de carte: Clara citește Proust de Stéphane Carlier

Clara citește Proust (Editura Humanitas Fiction, București, 2023) a apărut în ediția originală în 2022. Anul în care întreaga Franța comemora un secol de la moartea celui care, pornind în căutarea timpului pierdut, a revoluționat nu doar ideea de roman, ci însuși conceptul de literatură. Nu, nu a fost singurul, i s-a mai alăturat, printre alții, ș Joyce, așa cum în teatru lui Cehov i s-a asociat Luigi Pirandello.

Cum traducerea în românește a cărții lui Stéphane Carlier,una foarte bună datorată Mădălinei Ghiu, a văzut lunina tiparului în plină vară, Clara citește Proust a fost foarte adesea prezentată drept o excelentă lectură de vacanță. Indubitabil, este și asta. Cartea se citește ușor, oarecare probleme ridică înțelegerea rosturilor inserturilor din Povestea lui Raymonde, are personaje desenate cu siguranță pe care Stéphane Carlier are grijă să ni le înfățișeze cu lux de amănunte. Aflăm cine e doamna Habib, mare admiratoare retroactivă a fostului președinte Jacques Chirac, cine sunt Nolwenn și Patrick. Aflăm și cum arată Cindy Salon, spațiul în care se petrece cam toată acțiunea. Clara citește Prost conține și o poveste de dragoste eșuat. Clara, în vârstă de 23 de ani, coafeză la Cindy Salon, a cărui patroană îl supraevaluează, are un iubit frumos, un anume JB de profesie pompier, care seamănă cu Flynn Rider, protagonistul unui serial de desene animate. De care la un moment dat se desparte. Mai e în roman și o poveste cu o operație de schimbare de sex. Mai sunt citate și titlurile unor cântece la modă. La sfârșit de abia vom afla ce e cu această modă.

Ceva se întâmplă în existența Clarei și acel ceva reprezintă însăși esența romanului. De la un moment dat încolo, destinul personajului principal se schimbă. Și nu oricum. Ci radical de-a dreptul. Pe neașteptate, un client care vine să se tundă fără programare nu îi lasă Clarei bacșis. Îi lasă, în schimb, o carte. Numai că, din păcate, cel puțin la început, Clara este dezamăgită. Nu face parte dintre parizienii care citesc. Viața ei de zi cu zi nu confirmă zicerea că la Paris până și ultima loază din metrou are o carte în mână. Uită de carte, o neglijează, o mută dintr-un loc în altul, aproape că o ascunde. Într-un târziu își reamintește existența ei, o regăsește. E Du côté de chez Swann, primul volum din A la recherche du temps perdu. Spre stupefacția lui JB care nici el nu citise până atunci nimic. Și nici nu o să citească. Așadar, Clara începe să citească, la început nu înțelege mai nimic, mai apoi lucrurile i se clarifică. Ajunge să pactizeze cu Marcel (sigur, ea nu știe ce e aceea pact de lectură, nu știe nici că Marcel din roman nu e obligatoriu Marcel, cel cu acte la starea civilă), mai apoi cumpără și celelalte volume, îi plac, unora le găsește mici defecte. “Face asta fără nici o strângere de inimă, sigură că până și Marcel, dacă ar mai citi azi cartea, ar găsi-o prea lungă”. Clara devine un critic blajin al Catedralei, aventura ei îl confirmă cumva pe Georges Poulet care, în prima frază din La conscience critique susținuse sus și tare că prima operațiune în actul critic e aceea a lecturii.

Clara citește Proust e un roman scris la timpul prezent. De abia în ultimele ei pagini, ni se va dezvăluie faptul că toate cele povestite s-au petrecut în urmă cu șaptesprezece ani, că evenimentele sunt rememorate, că Clara e acum actriță. Și asta datorită lecturilor sale din Proust. Dar nu este oare A la recherche du temps perdu între altele, dacă nu cumva în primul rând o carte despre memorie?

Ce face, de fapt, Stéphane Carlier în afară de faptul că a scris o carte de mare succes care a primit deja câteva premii? Scrie o carte despre Proust, o face în cel mai balzacian mod posibil. Găsim în Clara citește Proust citate semnificative, de mare impact din A la recherche du temps perdu. Găsim menționate titlurile tuturor celor șapte volume. De la Swann la Timpul regăsit. Ne sunt aduse în prim-plan mai toate personajele principale. De la Marcel și Swann la Odette de Crécy, de la Verdurin la baronul de Charlus. Aflăm și că din antes, silaba finală din Guermantes, emană o lumină portocalie. Că luna se furișează pe cer, fără strălucire, ca o actriță în așteptarea orei când trebuie să joace. Ni se mai spune că Proust nu e greu, e diferit. Că el reușește să ne spună în romanul său Totul. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro