Cronică de carte: Dublu autoportret de Varujan Vosganian

La mai bine de 30 de ani după ce faptele au fost trăite, Varujan Vosganian publică în colecția Fiction-Ltd a editurii ieșene Polirom o carte care ar putea fi socotită ca fiind una despre revoluție. Revoluția din decembrie 1989. Mai corect spus, Dublu autoportret  este o carte despre o zi din Revoluție. Despre ceea ce autorul știe că s-a întâmplat, ca urmare a propriei experiențe, în intervalul de aproximativ 24 de ore- cele 24 de ore ale tragediei antice- dintre sfârșitul mitingului catastrofal prin care Nicolae Ceaușescu a crezut ori a fost făcut să creadă  că se va putea salva- și vreo câteva ore după fuga cuplului dictatorial de pe acoperișul Comitetului Central  al PCR.

Dublu autoportret începe cu o plecare. Aceea a unui relativ tânăr angajat la Centrala Berii de la locul său de muncă (protagonistul cărții avea atunci vreo 31 de ani) și întoarcerea lui acasă. Aceasta după ce a văzut cum arăta Bucureștiul îndată după încheierea intempestivă a mitingului și a transmisiei lui de la Radio și de la Televiziune, după ce a fost urmărit și într-un final arestat de Securitate, identificat fiind ca rebel din cauza pantalonilor udați de apa ce a țâșnit din furtunele trupelor de ordine și după ce a petrecut o noapte la închisoarea de la Jilava.

Dublu autoportret este și nu este un roman autobiografic. Este, fiindcă toate lucrurile relatate în carte i s-au întâmplat aievea naratorului care se identifică perfect cu cel cu numele din buletin. Vosganian Varujan. Este, fiindcă foarte adesea naratorul recurge la flash-back-uri grație cărora reactivează momente din istoria familiei sale. La cea ce a trăit ea de la genocidul armenilor până în decembrie 1989 și mai departe. Este, fiindcă naratorul se numără „printre cei ce au văzut”. Sunt numai câteva motive care fac ca Dublu autoportret să fie scris la persoana întâi. Și pe urmă nu se pot scrie autobiografii la persoana a treia.

Dublu autoportret nu este totuși strictamente un roman aubiografic. Este romanul unei alegeri, numai că în acele zile și alții, totuși nu mulți, și naratorul are grijă să sublinieze în repetate rânduri asta, au ales să fie în locuri în care instinctul de conservare i-ar fi putut îndemna să nu fie. Acei alții, o parte dintre ei, evocați în carte, fără a le fi menționate numele și prenumele pentru simplul motiv că ele i-au rămas naratorului necunoscute, ar putea spune îndreptățit moi aussi.  Admit că mi-am rezervat dreptul de a cita titlul unei celebre cărți despre pactul autobiografic a lui Philippe Lejeune și deoarece romanul lui Varujan Vosganian, dublu autoportret fiind, e plin de referințe livrești. Sunt amintite cărți, filme, spectacole de teatru, pagini muzicale și aceasta fiindcă și ele l-au ajutat pe autor ca, la treizeci și ceva de ani distanță de la întâmplări (în decembrie, vor fi 35), să își explice măcar în parte ce a trăit. “Chiar dacă în paginile astea eu sunt protagonistul și tot eu povestitorul , cartea de față nu este, totuși, o autobiografie. Nu e vorba, de fapt, de mine, ci de atâția alții ca mine”.

Indubitabil, cartea nu este  nici una de reportaj, nici aceea a grabei de spune cât mai rapid (“nu povestesc cu ceasul în mână” , subliniază la un moment dat autorul), nici a spusului complet. Cartea este un dublu autoportret fiindcă în paginile ei își dau întâlnire cel care avea la vremea consumării faptelor 31 de ani și cel ajuns acum la vârsta senectuții. Care relativ frecvent accentuează ideea că atunci, în decembrie 1989, nu și-a putut imagina ce avea să i se întâmple mai târziu. Atunci viitorul se identifica cel mai adesea cu iminența morții. Moartea care “a ales la întâmplare”.

Pe coperta întâi a cărții este reprodusă o celebră pictură a lui Caravaggio, Pictură ce se cheamă David cu capul lui Goliat. Aleasă cu totul neîntâmplător, specifică unui entre-deux care se află la baza cărții. Varujan Vosganian, economist și matematician de formație, are, pare-se, obsesia lucrurilor clare, așa că, la un moment dat el ne explică. “Am sentimentul că David mă înfățișează pe mine, cel care a stat față în față cu moartea. El a rămas acolo pe acel câmp, dar îl judecă de departe pe cel care sunt, pe Goliat cu trăsăturile îmbătrânite, cu o viață trăită între limite supradimensionate, închipuite, o grandilocvență pe care timpurile au permis-o, ignorând, în ce privește libertatea, tocmai detaliile care ar fi contribuit la miracolul ei. Cel ce a năzuit îl judecă pe cel în care și-a pus speranțele”.

Nu, rectific afirmația de la început. Rectificarea este absolute obligatorie. De fapt, Varujan Vosganian nu vrea totuși să scrie o carte despre revoluție. Ne anunță chiar că nu se va lansa niciodată într-o astfel de întreprindere. Scrie o carte despre sine în Revoluție și despre ce s-a întâmplat cu el după aceea. În carte mai apar și alții. Alte personaje. Alții, adică alți revoluționari, oamenii rămași fără nume cu care cel ce povestește s-a întâlnit în Bucureștiul din după-amiaza lui 21 decembrie 1989 sau mai încolo la Jilava. Unde a devenit pentru întâia oară șef. Nume au doar decidenții vremii, torționarii, membrii familiei Ceaușescu și ai C. C. al PCR. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro