Cronică de carte: Radu Paraschivescu, „Libertatea de depresie”

Indubitabil, are dreptate Mihail Sebastian în ceea ce spune în piesa Ultima oră despre caracterul efemer al presei și despre faptul că un ziar ține numai o zi. Însă cu toate acestea și, deși îmi place teribil Sebastian, sunt pe mai departe un pasionat cititor al cărților ce antologhează articole apărute inițial în cotidiane.

Nu putea, așadar, să îmi scape noul volum semnat de Radu Paraschivescu Libertatea de depresie (Editura Humanitas, București 2024). Carte purtând subtitlul Învăluiri și dezvăluiri de pe la noi.

Din păcate, editorul a omis să precizeze unde au apărut întâia oară articolele antologate. Era folositor să o facă fie și numai pentru motivul că, nefiind un ziarist din cale afară de comod și nefiind nici chiar foarte sensibil la “interesele superioare” (a se citi bănești) ale patronatului, Radu Paraschivescu nu a făcut chiar foarte mulți purici la publicațiile la care a scris de-a lungul timpului. A colaborat la Evenimentul zilei, un Eveniment al zilei complet diferit de cel de azi, a scris și la Pro Sport, și la Gazeta Sporturilor, însă și acestea au suferit în timp schimbări dramatice, a scris și pe site-ul Digi 24, a colaborat și cu postul de televiziune omonim, aceasta până în clipa în care Digi 24  ‘ a constatat că  “echidistanța obosește’’. A scris și la Adevărul.  A colaborat ori era să colaboreze prin vremuri cu câteva posturi de televiziune importante. În vreo trei rânduri cu TVR, ocazional și eșuat cu Realitatea tv, cu Pro Tv pe vremea în care mai exisa celebrul turn din Pache Protopopescu. Toate aceste colaborări începute- cum altfel? – decât ‘’sub cele mai bune auspicii”- ei, mă rog, nu, nu chiar toate! – i-au lăsat lui Radu Paraschivescu un gust amar. Care ne este împărtășit și nouă în a treia parte a cărții. Parte intitulată Viața mea prin studiouri.

Am citit Libertatea de depresie (carte al cărui titlu este recunoscut inspirat după Libertatea de impresie, sintagmă inventată de Dan Stanciu și care a făcut furori în săptămânalul Dilema veche) în prima săptămână a Campionatului european de fotbal. Aceea a grupelor, aceea a victoriei echipei României cu 3 la 0 în fața aceleia a Ucrainei. O victorie care, probabil, i-a mai atenuat depresiile lui Radu Paraschivescu, depresii liber exprimate în textele în care se vorbește fără menajamente despre dezastrele din fotbalul autohton. Cel controlat, grație unor unanimități suspecte de parcă eternizații în funcții  Răzvan Burleanu și Gino Iorgulescu. Majoritatea articolelor din această secvență a cărții au fost scrise înainte de calificarea Naționalei la Euro 2024, iar faptul este onest precizat de autor. Radu Paraschivescu nu este deloc amabil nici cu Ianis Hagi, nici cu Sebastian Colțescu, nici cu Radu Drăgușin, nici cu Radu Moldovan. Fie că e vorba despre Națională, fie că se face vorbire despre Poli Timișoara, de fals resuscitata Ripensie, de caricatura numită FCSB, concluzia lui Radu Paraschivescu e că România are un fotbal rahitic. Și aceasta nu doar din cauza jucătorilor, ci și din aceea a antrenorilor care vin, pleacă și se reîntorc mai ceva ca în mitul eternei reîntoarceri (e excelent textul Rămâi sănătoasă echipă..), a patronilor și a nacealnicilor, aceștia din urmă parcă inamovibili. Reconfirmați în funcții cu un procent electoral de 100% care l-ar face invidios și pe repauzatul Nicolae Ceaușescu.

Acum, ceea ce Rabelais ar numi la substantificque moelle a cărții este concentrat în secvențele Imagini de ieri și de azi și Imagini de alaltăieri. Ele, și ele, explică printre altele, mai sus mărturisita mea pasiune pentru cărțile de publicistică. Citind despre reevaluarea unui Miron Cozma, despre sanctificarea lui de o organizație condusă de o anume Minodora Ilie, despre faptul că infractorul dovedit e declarat victimă a mineriadelor pe care el însuși le-a condus, despre Gheorghe Funar și încercările acestuia de revenire în prim-planul vieții politicii românești, despre isprăvile și vorbele de toată jena ale numiților Liviu-Marian Pop și Daniel Breaz, indivizi care în guvernele post-decembriste au fost miniștri ai Culturii și ai Educației, despre bazaconiile comise de Traian Igaș, astăzi un revenant în emisiunile unor rău famate posturi de televiziune (cetățeanul acesta a fost ministru de Interne), despre escrocheriile lui Ioan Stoica, patronul defunctului Caritas, despre ticăloșiile lui Victor Ponta, un prim mare plagiator al țării, despre ce a spus Călin Georgescu despre Rusia și Putin, despre ce spune George Simion, despre cum X sau Y s-a hotărât să rupă tăcerea, despre ce a făcut mitropolitul Banatului sau cel de la Constanța, celebrul mega- securist Mache, despre  Ninel Peia și despre multe altele făcute de inși chiar mai înalți în ierarhie,  decât sus-numiții, apostolii falsei stabilității și profesioniști ai falsului politic, îți reîmprospătezi memoria. Realizezi că, în cei 34 de ani de la Revoluție, am avut parte de nereguli și strâmbătăți de toate felurile. Pe care astăzi le continuă, validați de voturile electoratului, politicieni cocliți și cu școală puțină de genul lui Marcel Ciolacu, Nicolae Ionel Ciucă, Lucian Bode, Simion și Șoșoacă, Nicolicea. Ori chiar cu școală mai multă, însă făcută degeaba. Așa cum stau lucrurile în cazul unui Aurelian Pavelescu. – Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro