Cronica de carte: Radu Paraschivescu – Podul Diavolului

Scriind și publicând Podul Diavolului (Editura Humanitas, București, 2022), Radu Paraschivescu înregistrează o dublă premieră.

Prima constă în faptul că romanul e un policier, așadar se înscrie într-o cu totul altă categorie decât Fluturele negru, Acul de aur și ochii Glorianei sau Cu inima smulsă din piept. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că Radu Paraschivescu ar fi ales să se ocupe de lucruri frivole. Să ne amintim că în Poetica prozei, Tzvetan Todorov a acordat un amplu spațiu genului văzut ca un reflex al culturii de masă.

În al doilea rând, Podul Diavolului e un policier cu prefață, fapt ce nu se întâmplă foarte adesea. Prefața reprezintă o ocazie pentru romancier să ne dezvăluie o serie întreagă de lucruri ce țin de geneza și intimitatea scrierii ce face obiectul însemnărilor mele de astăzi. Ca, de pildă, cum s-a născut ideea romanului, de ce acțiunea acestuia se consumă în Franța și nu în orice loc din Franța, ci în Périgord, ce repere istorice și geografice pomenite în carte își au corespondentul în realitate. Sau există sau nu aievea podul Valentré de a cărui existență și supra-nume e legat totul, de ce în toată povestea apare numele suprarealistului André Breton.

Mai aflăm că Podul Diavolului e o ilustrată franceză pe care, firește, Radu Paraschivescu o expediază pe numele tuturor cititorilor și, îndeosebi, pe adresa lui Dan C. Mihăilescu. În ultimul caz fiind vorba despre o frumoasă reverență făcută omului care atâta vreme ne-a adus cartea.

Ni se spune și că aparent anodina localitate Saint- Cirq-Lapopie, acolo unde ajung într-o vacanță franțuzoaica Anne și englezul Bertrand, care vorbește foarte bine limba lui Voltaire, făcând-o cu dorința de a cunoaște La France profonde există aievea și că este situată foarte aproape de Cahors. În paginile romanului ni se dezvăluie și cum se face că unul dintre personaje, pe nume Narbo, deține titlul nobiliar de baron. În Saint –Cirq-Lapopie există și o librărie ce se cheamă Trandafirul Imposibil, funcționarea acesteia fiind un moft al altui personaj ce se cheamă Laurent Doucet. Care cunoaște detaliul că Breton, venit în vizită în cel mai frumos sat din Franța, a avut nefericirea și ghinionul de a fi descoperitorul unui cadavru. Iar asta s-a întâmplat foarte aproape de podul Valentré.

În satul cu pricina trăiește o anume Agathe Leboeuf-Desvilliers preocupată de istoria podurilor istorice din Franța. Agathe Leboeuf-DesvilLiers a scris o carte în care reface istoricul sus-menționatului pod, deci ne furnizează și date care-i explică numele, carte citită recent de două persoane, dintre care una e însuși criminalul. Nu îi voi dezvălui, desigur, identitatea, mă voi mulțumi doar să observ că aici Radu Paraschivescu îl contrazice cu totul pe Willard Wantington Wright, critic de artă și autor de romane polițiste publicate sub pseudonimul S. S. Van Dine. Care postulase, iar postulatul lui e plasat alături de un citat din –cum altfel?- André Breton în chip de motto, că “nici un autor de romane polițiste nu are voie să scrie cărți în care ucigașul e servitor sau majordom”. Autorul nostru încalcă regula atât de categoric formulată de Van Dine pentru simplul motiv că el se joacă de-a Agatha Christie. O face și cu poftă, și cu talent, și stăpânind toate regulile legate de gradarea suspansului, și a trimiterii investigației realizate independent de mai sus menționații Anne și Bertrand pe o pistă falsă.

Agatha Christie e, desigur, citată cu două dintre cele mai cunoscute romane ale sale al căror model e lesne recognoscibil în volumul lui Radu Paraschivescu.. Mai sunt în carte și alte referințe literare și culturale. Găsim, de pildă, citate din Shakespeare, nenumărate replici în limba engleză. Nu pot să nu mărturisesc că, citind romanul, am fost întristat constatând că nu e nicăieri menționat numele lui Michel de Montaigne al cărui castel se află tot în Périgord. Mă rog, am și eu preferințele mele. La lectură mi-am amintit și de un film de televiziune din 1969 ce se cheamă Agentul din Cahors bazat pe rescrierea piesei lui Marguerite Duras Menta englezească. Carevasăzică, m-am contaminat de livrescul de bună calitate al autorului cărții. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro