Cronică de carte: „Văduva” de José Saramago

În 1947, o editură portugheză trimitea în librării o carte ce se chema Terra de Pecado. Autorul ei, un tânăr care-și câștiga existența lui și a familiei sale în calitate de minuscul copist în serviciile administrative ale Spitalelor Civile din Lisabona, se gândise la un cu totul alt titlu, însă în mediile occidentale, despre care altminteri știm că ar fi cum nu se poate mai scrupuloase când vine vorba despre drepturile de autor și proprietatea intelectuală, editorul și-a rezervat de multă vreme dreptul de a fi el cel ce dă numele cărții pe care o trimite la tipar și pe urmă la vânzare. De abia mai târziu, atunci când autorul  romanului Terra de Pecado, nimeni altul decât José Saramago, care în 1998 va fi distins cu premiul Nobel, va dobândi celebritate, cartea va reapărea cu titlul Văduva. Cel dorit de Saramago care, în Avertismentul  ediției definitive, ne istorisește toată această poveste rămasă cu multe necunoscute chiar și pentru el, precizând că în 1947, avea doar 27 de ani, că despre Robatejo, locul unde se petrece acțiunea, mai știa câte ceva, în vreme ce despre văduve și văduvie mai nimic. În același Avertisment, José Saramago le cere cititorilor săi să îi citească Văduva cu toată îngăduința ce s-ar cuveni acordată unui debut.

Am citit Văduva în anul 2024 când, prin strădania editurii Polirom și a traducătoarei Simina Popa, romanul a apărut în limba română, în atât de prețioasa serie de autor José Saramago. Am făcut-o, propunându-mi să fac total abstracție de faptul că Saramago avea la data scrierii cărții doar 27 de ani, ca și de apelul la îngăduință formulat peste ani de autorul însuși, Am găsit în ea semnele marelui scriitor de mai târziu și am ajuns la concluzia că Văduva nu are nici cea mai mică nevoie de indulgențe. Saramago știa încă de atunci să povestească, să surprindă palpitul vieții, să transpună în pagini de carte o lume dominată de tot felul de reguli, de constrângeri,  multe dintre ele împovărătoare,  să construiască personaje aparent la antipozi, dar care la o lectură mai atentă se dovedesc a fi complementare. Acel Saramago tânăr poseda încă din vremea debutului  un extraordinar simț al observației ca și talentul de a descrie și spații, și sentimente, și trăiri sufletești dintre cele mai acute.

Văduva începe cu o moarte. Cu iminența și săvârșirea acesteia.  Cu moartea lui Manuel Ribeiro, stăpânul unei mari moșii din Rabatejo și soțul Mariei Leonor, moarte descrisă cu lux de amănunte, și se încheie cu vestea-trăsnet a decesului doctorului Viegas. Cel care avusese grijă de Manuel, care o salvase de la stingere pe Maria Leonor și care plănuia o căsătorie de salvare cu aceiași Maria Leonor. Salvare de prezența apăsătoare, devenită aproape de coșmar a bătrânei servitoare Benedita. Un fel de Bernarda Alba care vrea respectarea doliului, a amintirii stăpânului de odinioară și a legilor morale și de conduită ferme ale pământului. Benedita este însă doar un fel de Bernarda Alba. Parcă mai nuanțată și mai profundă decât cea din piesa lui Lorca,  Ea își iubește stăpâna pe care o tratează ca pe propria fiică, o slujește cu credință, o veghează zi și noapte în perioada bolii. Criza intervine când, după încheierea  convalescenței și când lucrurile par a intra pe făgașul normal, o servitoare ceva mai vorbăreață bagă de seamă că Doamna are nevoie de un bărbat. Benedita realizează cu ciudă nedisimulată că servitoarea are dreptate. Surprinde un moment de apropiere fizică dintre Maria Leonor și António, fratele stăpânului decedat, reacționează cu violență, face în așa fel încât António să părăsească în mare grabă moșia, inventează o poveste de natură să îl discrediteze definitiv pe tânărul bărbat. Maria Leonor nu neagă povestea, însă între cele două femei se instaurează o stare de beligeranță, cu mici, nesemnificative victorii ale Stăpânei. Doctorul vede în căsătoria lui cu Maria Leonor o soluție de salvare. Poate că astfel Maria Leonor va scăpa de situația de femeie asediată de o Benedita și credincioasă, și posesivă, și geloasă. Căsătoria va fi plănuită, acceptată de Maria Leonor, parțial consumată, însă aruncată în aer de femeie chiar înainte de primirea veștii accidentului mortal căruia îi căzuse victimă doctorull.   – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro