Cronică de carte: Viața lui Panait Istrati, de Stelian Tănase

Cine și ce a fost, la urma urmei, Panait Istrati? Dincolo de zicerile de circumstanță și etichetările de manual reactivate în rarele ocazii când se mai face astăzi vorbire despre scrierile sale și cine știe ce comemorator amintește faptul că Romain Rolland l-a denumit un Gorki balcanic. Cum s-a făcut că un băiat de condiție evident modestă care nu a absolvit cu greu decât câteva clase a fost mai cunoscut în Europa interbelică decât mulți alți mari scriitori români care nici nu puteau visa ca scrierile lor să figureze pe rafturile elegantelor librării franceze și ca cineva să se gândească la posibila lor traducere în America? A fost Istrati și altceva decât un globetrotter care era ba la Brăila, ba la București, ba visa la Mediterana, ba trăgea  la cine știe ce hotel de mâna a doua sau la o gazdă binevoitoare din Paris, ba ajungea în cine știe ce oraș elvețian și mai ales la Moscova? Care nici nu se instala bine într-un loc și deja făcea planuri de plecare. Cât de real a fost atașamentul său față de clasa muncitoare despre ale cărei greve de la Lupeni și de la Grivița a scris cu lux de amănunte și cât știa din scrierile lui Marx, Engels și mai apoi Lenin și Stalin când a aderat la mișcarea socialistă și, ceva mai încolo, la cea comunistă poate și datorită faptului că una dintre primele persoane cunoscute cu ocazia desantului bucureștean a fost nimeni altul decât Cristescu Plăpumaru? Dincolo de toate revoltele și dezicerile ulterioare, este cum nu se poate mai clar că Istrati a fost un hotărât om de stânga. Cu sau fără acte, cu sau fără carnet de membru de partid. Șirul întrebărilor continuă. Cum s-a făcut că Panait Istrati a fost cu o constantă perseverență urmărit de Siguranța Română care vedea în el un agitator și un comunist feroce ca și de GPU-ul sovietic? Și aceasta în pofida faptului că, cel puțin o vreme, scriitorul a fost unul dintre cei mai entuziaști lăudători a ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Drept care operele sale erau traduse și publicate în tiraje imense în URSS, iar Istrati era primit la Moscova cu foarte multe onoruri, era cazat în hoteluri de lux și plasat în tot felul de prezidii? Cum se explică prietenia dintre Istrati și Romain Rolland sau Nikos Kazantzakis având în vedere enormele diferențe de condiție socială și culturală? Cum se explică rupturile dramatice dintre prietenii de odinioară? Să fi contat eminamente dezvrăjirea lui Istrati din contrariantul volum Vers l’autre flamme în care scriitorul punea la zid cam tot ceea ce lăudase până mai deunăzi? A intuit oare Panait Istrati că neașteptata lui carte nu va deranja doar câteva persoane, doar câțiva intelectuali autentic sau contra-cost atașate de URSS, ci un întreg aparat care se va pune în mișcare cu scopul deliberat de a-l distruge sau a fost un iremediabil naiv? A făcut așadar Istrati socoteli greșite când a crezut că publicarea Spovedaniei unui învins va însemna un succes de librărie precum, de pildă, Chira Chiralina și garantul unui trai fără probleme? Nu a știut că imensul lui succes a fost uneori instrumentalizat și organizat de la Moscova?  A fost împăcarea dintre Istrati și Kazantzakis una autentică sau numai un gest de bunăvoință din partea autorului lui Zorba Grecul?

Iată numai o parte dintre întrebările la care încearcă să răspundă Stelian Tănase în cea mai recentă carte a lui, Viața lui Panait Istrati, apărută în anul 2024 în colecția Autori români a editurii bucureștene Corint.  Avem de-a face cu un rod al aliajului reușit dintre prozatorul și istoricul perfect cunoscător al subteranelor mișcărilor socialistă și comunistă din România. Al lui Dobrogeanu-Gherea ori al lui Cristian Racovski. Și al clienților lu’ tanti Varvara. Chiar dacă volumul nu e lipsit de repetiții și unele neglijențe în construirea frazei.

Nu, Stelian Tănase nu își propune să descopere un alt Istrati. Literar vorbind. Evită să se pronunțe asupra valorii literare a scrierilor acestuia. Ne spune doar că Istrati a fost un remarcabil, un foarte bun povestitor care însă nu a dat numai capodopere. Îl menționează trecător pe cel numit incolorul Alexandru Talex în calitatea lui de secretar al lui Istrati, nu și în cea de merituos, încăpățânat editor al scrierilor acestuia. Deși în Bibliografie figurează Caietele Istrati de care s-a ocupat îndeaproape Talex. Nu este nici măcar o singură dată amintită cartea Spre alt Istrati, cercetare altminteri extrem de importantă, a lui Mircea Iorgulescu. Tănase nu se erijează în critic literar. Cartea lui nu aspiră la statutul de monografie. Autorul nu face paradă de omnisciență. În câteva rânduri, admite chiar că i-a fost absolut imposibil să deslușească toate enigmele biografiei lui Istrati făcută din continue răsturnări de situații.

Indubitabil, Stelian Tănase empatizează cu eroul cărții sale. Chiar dacă uneori îl tratează drept vagabond. Autorul are însă grijă să sublinieze faptul că “Istrati nu trebuie neapărat preamărit pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici zeu, sau un sacrificat. S-a amestecat singur în cele mai improbabile situații, unele câștigătoare, puține, cel mai adesea perdante. Mereu inflamat, combativ, a lăsat impresii contradictorii despre el și operă ”.

Contradictorie și supusă capriciilor politice ale vremurilor a fost și posteritatea lui Istrati. Până prin 1980 despre Istrati se vorbea oarecum rar și cu prudență.  Cu toate că, în 1963, un număr mare de spectatori, peste 3 milioane, au urmărit filmul Codin al cărui scenariu scris de Yves Jamiaque era inspirat de un roman din 1925. Filmul, o costisitoare producție româno-franceză, era regizat de Henri Colpi, același care, în 1966, avea să facă Steaua fără nume. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro