Cronică de film: Bastardul, în regia lui Nikolaj Arcel

Nu împărtășesc defel opinia acelor critici care, aplaudând faptul că cei ce s-au ocupat cu difuzarea celui mai recent film al regizorului Nikolaj Arcel în Marea Britanie, au optat în favoarea titlului The Promised Land, apreciind ca fiind fie nepotrivit, fie depășit, fie desemantizat din punct de vedere istoric titlul inițial, Bastardul.

Mi se pare extrem de adecvat titlul original Bastardul mai întâi fiindcă istoria, cu tot ceea ce înseamnă ea, războaie începute sau tocmai încheiate, mentalități încăpățânate sau cărora viața le impune revizuiri, conflicte sociale, perpetuarea sclaviei și a dreptului de viață și moarte asupra semenilor într-un moment în care, în alte părți ale Europei, se vorbește despre rolul rațiunii și necesitatea unei alte ordini sociale, despre libertate, egalitate și fraternitate are importanța ei în film. Povestea din Bastardul este una perfect datată. Ni se spune clar că întoarcerea protagonistului, căpitanul Ludvig Kahlen, în Danemarca natală s-a produs în anul 1795.Și că ea a fost determinată de o anume dorință clară a regelui Danemarcei. Or, în vremea respectivă condiția de bastard implica umilințe pe care unii stigmatizați de ea le doreau răzbunate.

În al doilea rând, optez în favoarea titlului Bastardul pentru că toată încăpățânarea de care face dovadă cel ce va ajunge după 25 de ani de muncă ofițer,  respectiv căpitan în armata regală daneză și după alți câțiva posesor al unui efemer titlu nobiliar își are în bună parte originea în condiția lui inițială de bastard. De fiu nelegitim al unui nobil și al unei servitoare. Fapt ce îi va fi reamintit adesea în cursul discuțiilor umilitoare cu rivalul său Frederick Schinckel, devenit de Schinckel, și care ține mult la particula ce i atestă ascensiunea pe scara socială. Fapt recunoscut de el însuși în cursul unei conversații cu Ann Barbara. Primirea decretului regal de înnobilare îi certifică lui Ludvig Kahlen victoria și ieșirea din  condiția lui socială incertă. Marginală. Îndeplinirea poftei ce a poftit. Or, în secvențele finale îl vedem pe cel devenit de Kahlen aruncând o ultimă privire pe respectivul certificat de înnobilare știind că operațiunea de salvare de la deportare și de la moarte a aceleiași Ann Barbara îl va costa pierderea titlului și reîntoarcerea la condiția de marginal.

Încăpățânându-se să reușească în ceva în care alții au înregistrat eșecuri răsunătoare, Ludvig von Kahlen se angajează într-o luptă pe mai multe planuri. Cea cu natura capricioasă (atrag aici atenția asupra secvenței în care Kahlen și Ann Barbara încearcă să contracareze efectele înghețului, principal inamic al cultivării cartofului, în 1795 încă o noutate în Nordul Europei,  secvență excelent condusă de regizorul Nikolaj Arcel și admirabil filmată de Rasmus Videbaeck), cea cu propria lui condiție socială – mă gândesc la umilințele succesive la care e supus nu doar de demoniacul Schinkel și de sfătuitorul acestuia Bondo (Thomas W. Gabrielsson-, ci și de oamenii veneratului rege în frunte cu nobilul Paulli (Søren Malling), și cea cu propria mentalitate. Acceptarea mai întâi a  Annei Barbara și a soțului acesteia, șerbi care au fugit de pe moșia lui de Schinkel, apoi a țigăncușei Anmai Muss (Melina Hegberg), despărțirea silită de aceasta, iertarea, negocierile cu țiganii și cu șeful acestora Hector(Magnus Krepper), cu coloniștii germani și liderul acestora, cu reprezentantul autorității devenit, de la un moment dat încolo, aducător de vești proaste, întâlnirile pe muchie de cuțit cu verișoara săracă a lui von Schinkel, Edel Helene (Kristine Kujah Thorp) sunt tot atâtea etape întru găsirea adevăratului drum spre sine al personajului. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro