Cronica de film: Oameni de treabă

Văd Oameni de treabă, excelentul film regizat de Paul Negoescu, după binemeritatul său triumf la Gala Gopo. Știu că nu e puțin lucru ca un singur film să-și adjudece dintr-un foc nu mai puțin de șase premii. Adică Premiul pentru cel mai bun film, premiul pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor în rol principal (Iulian Postelnicu), pentru cel mai bun actor în rol secundar (Vasile Muraru), premiul pentru cel mai bun scenariu (Oana Tudor, Radu Romaniuc), premiul pentru cel mai bun montaj (Eugen Kelemen). Eu i-aș mai fi acordat și premiul pentru machiaj (Bistra Ketchidjeva).

Știu și că a scrie acum despre un film multipremiat și a scrie de bine poate fi lesne taxat drept un gest mimetic sau marcat de conformism. Ceva de genul după război, mulți război se arată. Sau, mă rog, a mai apărut un aplaudac în plus.

Am cercetat dosarul de presă al producției și am constatat că despre film s-a scris și de rău, și de bine. Și la obiect, dar și doar spre a mai ilustra o dată zicerea cu aflatul în treabă la români. Căci ce altceva poate să fie o pretinsă cronică publicată într-o revistă altminteri prestigioasă, cronică al cărui autor polemizează cu observațiile unei consore care, în analiza ei, a numit filmul comedie neagră. Așa cum este ea caracterizată de altfel și de producători ca și de regizor care, într-un interviu publicat în urmă cu vreo trei săptămâni în Observatorul cultural, spunea clar că un pic de zahăr face orice medicament mai digerabil. Poate că așa se explică și grafica afișului în care Anghel Damian, polițistul tânăr, ține în mână un pistol în vreme ce Iulian Postelnicu, nefericitul în dragoste și în viață polițist Ilie, dă semne că ar vrea să spulbere infractorii cu o găină. Iar a-l trage la răspundere pe Paul Negoescu că și-a definit filmul comedie neagră și nu dramă și nici tragedie (deși în Oameni de treabă mor mulți oameni, iar alții rămân schilozi pe viață) e ca și cum i-ai cere socoteală lui Cehov de ce a numit Livada de vișini comedie. Și da, e ceva cehovian în Oameni de treabă și nu doar fiindcă Ilie, polițist și trist, și obosit, și alcoolic, și parcă amenințat de boli, își dorește, precum Lopahin, o livadă sau numai fiindcă populația din comuna botoșăneană unde se petrece acțiunea este periodic izolată de lume din cauza inundațiilor. Cam tot la fel cum li se întâmplă personajelor din Unchiul Vanea care tot din cauza vremii nu se mai revăd decât la primăvară. Polițistul Ilie bea și i se confesează fratelui său Cornel (Vitalie Bichir) cam tot la fel cum fac personajele cehoviene sau cele din filmele sovietice de odinioară. Cele din Piesă neterminată pentru pianină mecanică, mai ales bărbații, de pildă, plâng și nu le pasă că prin asta ar putea părea ridicoli. Ilie de abia își poate reține lacrimile când în fața unei halbe de bere și a fratelui venit de la oraș își recapitulează eșecurile din viață.

Precum în literatura română de la sfârșitul secolului al XIX lea sau de la începutul celui următor notabilitățile comunei botoșănene în care se petrece povestea din Oameni de treabă se au ca frații. Primarul (e excelent, e surprinzător în rol Vasile Muraru) e cel mai de treabă om, e liderul absolut al oamenilor de treabă. Deși există momente foarte bine, cu un admirabil simț al măsurii jucate de Vasile Muraru în care privirea îl trădează. O privire de mafiot ce îi contrazice cumsecădenia afișată, lăudată și de polițistul Ilie, și de procurorul jucat de Radu Ghilaș. Mare curaj, formidabilă intuiție a avut Paul Negoescu să îl distribuie în rolul Primarului pe Vasile Muraru. Care se dovedește a fi o mină de aur actoricească, până acum ignorată, neexplorată. Să nu se înțeleagă de aici că aș minimaliza dificultatea revistei. Însă surpriza e mare. Preotul (Daniel Busuioc) îi stă Primarului în preajmă. E un amestec de bodyguard și de ideolog. Al corupției, al contrabandei cu țigări, al intimidării, anihilării, al schilodirii tânărului agent (Vali sau, mă rog, ca la catalog Sandu Valentin, admirabil jucat de Anghel Damian), al alungării violente din sat a văduvei Cristina ( foarte bună Crina Semciuc).Ilie (Iulian Postelnicu e foarte bine ales, aș zice chiar că e interpretul ideal al personajului în primul rând prin înfățișare ca și prin felul în care joacă tristețea esențială a personajului și foarte bun mi s-a părut a fi actorul nu doar aici) e un familiar al casei primarului, este mereu așezat la masă de soția acestuia, ia de bune surâsurile ei ciocolatii. Sau vrea să le ia de bune. Annemarie Chertic joacă ceea ce aș numi corupția cu fistic, fisticul putând oricând deveni o porție de sărmăluțe cu mămăliguță ori mult dorita livadă. Polițistul Ilie acceptă observațiile părintești, cumsecădenia mimată, indicațiile prețioase ale primarului și ale preotului legate de felul în care își înțelege challenge- ul junele Vali. Ia poziție de drepți atunci când i se spune că tânărul coleg tulbură apele anchetând crima. Ilie acceptă și donația constând în ditamai livada, dirijează circulația cetățenilor ce pretind că merg la pescuit, deși se ocupă și ei cu contrabanda de țigări. Precum Primarul și Preotul. Din distribuție lipsește doar învățătorul. Pesemne că el nu e om de treabă în sensul dat sintagmei de întâmplările negre și cu mult sânge detaliate în film.

Lucrurile, atmosfera din Oameni de treabă seamănă până la un punct cu viața din Locul unde nu s-a întâmplat nimic. Numai că și în scrierea lui Sadoveanu, și în filmul lui Paul Negoescu se întâmplă multe. Scenariul (Oana Tudor și Radu Romaniuc), montajul (Eugen Kelemen), coloana sonoră (Marius Leftărache) și, firește, imaginea (Ana Drăghici) și regia sunt fidele ideii de story. Povestea, cu nodurile și catalizele ei, cum spuneau naratologii la mare cinste în anii 70-80 ai secolului trecut e evident repusă în drepturi. Nu știu dacă și definitiv. Partea finală e excepțională. Cu duritatea ei, cu refuzul de a-l salva de la moarte pe Ilie.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro