Cronica de film: "Te iubesc de mult"

Lungmetrajul de debut al scriitorului francez Philippe Claudel, prezentat anul trecut in Competitia Oficiala de la Berlin, este un film onest si credibil, care trece relativ bine de furcile caudine ale melodramei. Faptul ca autorul a lucrat ca profesor intr-un penitenciar l-a facut mult mai empatic fata de natura umana si fata de notiunea de ispasire. Sa nu folosim cuvantul „intelegator”!

„Inteleg prin ce treceti”, ii spune condescendent angajatorul femeii interpretate de Kristin Scott Thomas, proaspat iesita din inchisoarea unde a petrecut 15 ani pentru crima.

„Ce intelegeti?”, il intreaba obosita femeia cu ochi incercanati si cu o paloare data de convingerea ca, asa cum spune la un moment dat, oricat si-ar cauta un echilibru – cu o slujba, cafenele, piscina, prieteni, eventual si un iubit -, din „puscaria copilului mort” nu va iesi de fapt niciodata.

Si ce rost ar avea ca femeia sa-si caute o bruma de energie pentru a-l convinge pe interlocutor ca nimeni nu se poate pune in pielea ei daca n-a trecut prin aceleasi experiente?

Ce tip de intelegere au cei de afara pentru cei care au fost in inchisoare? Cum poate cineva care respira aer curat sa inteleaga prin ce trece cel care a platit pentru vina asumata inca inainte de a comite gestul fatal? Acestea sunt intrebarile pe care Philippe Claudel ne invita sa ni le punem printr-o drama intimista care prefera tacerea cuvintelor mari.

Povestea din „Te iubesc de mult” se dezvaluie treptat, pentru ca cele doua surori, Juliette (Kristin Scott Thomas) si Léa (Elsa Zylberstein) n-au mai vorbit de 15 ani si au dificultati in a-si potrivi pasii.

Juliette a fost parasita de ai ei, lasata complet singura, pentru ca parintii nu au avut taria sa-si asume acest „blestem”. Cand iese din puscarie, uscata si rece, este preluata de sora ei. O sora despre care nu crede ca o mai iubeste si cu care nu stie cum si de ce ar comunica.

Insotita de buna-dispozitie a surorii care mascheaza jena, dar si propria suferinta, de neincrederea cumnatului, de dispretul evident al unor angajatori, de simpatia unui politist singuratic sau de prietenia transformata in afectiune a unui coleg al surorii sale, Juliette incearca sa-si regaseasca un timing pe care nu l-a avut niciodata pentru ca e prima oara cand o ia de la zero.

Filmul o urmareste in decursul primelor luni de dupa eliberare, cand reacomodarea cu viata in libertate se calculeaza dupa vizitele regulate la comisariat, incercarile de a obtine de lucru si micile ritualuri dintre surori sau din familie, al caror scop e sa creeze un pic de familiaritate si sa lege niste punti.

Scenaristul-regizor se apropie cu discretie de tragedia femeii, mai mult incitandu-ne sa ne imaginam decat oferindu-ne amanunte pe tava. Juliette si Léa au parte de un moment catharctic, la final, justificat si de psihologia lor, si de dramaturgia filmului, dar ceva lipseste din demersul lui Philippe Claudel.

Filmul nu e la fel de puternic si de translucid luat in ansamblu cat e in anumite momente precise. Mai ales in cele petrecute de Juliette in compania politistului (Frédéric Pierrot) care se ocupa de reintegrarea ei, un barbat divortat al carui copil locuieste departe si care viseaza sa ajunga intr-o zi la Orinoco.

Nu e fascinant, ii spune el femeii, ca oamenii stiu atatea lucruri despre orice, dar n-au reusit sa descopere izvorul fluviului Orinoco? Asa stie capitanul Fauré, ingerul trist al filmului, sa-si verbalizeze propria drama a singuratatii pe care altfel ii e jena sa si-o exprime.

Ti se rupe inima la fiecare scena in care apare pentru ca el e dovada vie ca nu toti oamenii au taria sa se elibereze si sa-si urmeze visul. E mult mai usor sa pui mainile pe piept decat sa traiesti – iar acest lucru Juliette il stie prea bine.

Kristin Scott Thomas era de departe cea mai nimerita in rol pentru ca numai ea poate fi intr-atat de defensiva incat sa devina antipatica.

Dar nu momentele cand parca joaca singura o pun in valoare (ca si cum ar spune: „iata ce inteligenta sunt, ce actrita desavarsita!”), ci acelea in care isi uita ego-ul si devine personajul – adica o femeie care a trecut prin tot ce putea fi mai rau si care nu mai are ce pierde.

Elsa Zylberstein o echilibreaza foarte bine in rolul surorii, cu delicatetea celui care sta tacut deoparte, pregatit sa isi ofere imediat bratul si care are atata generozitate incat sa nu-si puna propria durere pe primul plan.

Cel mai neinspirat lucru in film e coloana sonora care are o tema muzicala de nivelul unei productii TV. Repetarea ei, care provoaca sentimentul de derizoriu in locul empatiei cu eroii, poate fi pusa pe seama lipsei de experienta a regizorului debutant.

„Te iubesc de mult”/”Il ya longtemps que je t’aime” – de Philippe Claudel, cu: Kristin Scott Thomas, Elsa Zylberstein, Frédéric Pierrot, Serge Hazanavicius, Laurent Grévill. Premiera romaneasca – 5 iunie.