Cronică de teatru. Piesa bine făcută
Totul e relativ este o piesă scrisă de prolificul dramaturg britanic Alan Aycbourn în 1967. După alte surse, în 1972. Nu spun despre asta mai multe, deși aș putea iar să aștern pe ecranul computerului încă o nouă plângere despre cât de precare sunt sursele de informare pentru criticul român de teatru.
Când în 2017, scrierea a fost montată, pentru întâia oară în România, de regizorul Felix Alexa, pe scena Teatrului Nottara din București, și nu oricum, ci cu o distribuție de excepție (Catrinel Dumitrescu, Constantin Cotimanis, Gabriel Răuță și Raluca Gheorghiu/Irina Velcescu) mi-am exprimat mirarea că ea ajunge atât de târziu la noi în țară. Aveam în vedere atunci când scriam asta că aceluiași Alan Ayckbourn i se datorează un mare best seller. Pluralul englezesc. Care pus în scenă în 1978 la Teatrul Mic de Sanda Manu, cu excepționala Rodica Tapalagă în mare formă ( foarte buni erau și Tatiana Ieckel, și Mitică Popescu) a fost cel mai longeviv spectacol al respectivei instituții de spectacole. Montarea a ținut afișul Teatrului din Sărindar vreme de 17 ani. Succesul ei a fost atât de mare încât în 2003 Sanda Manu a recidivat și a regizat la același Teatru Cum gândește cealaltă jumătate. În scenografia Mariei Miu evoluau actorii Claudiu Istodor, Adriana Șchiopu, Ovidiu Niculescu, Simona Mihăescu, Vitalie Bantaș și Rodica Negrea.
Din 2017 a trecut deja destulă vreme și, din câte am reușit să aflu bazându-mă pe (iarăși!) extrem de precarele noastre surse de informare (din păcate, a dispărut în neant și valorosul site Regizor caut piesă), Totul e relativ a intrat în atenția a foarte puține teatre. Să nu se înțeleagă de aici că aș fi devenit peste noapte cine știe ce mare partizan al comediei bulevardiere. Al așa-zisei piese bine scrise. Sau descrețitive, cum le numea ironic regretatul Valentin Silvestru. Însă cred că, dacă tot trebuie să fie jucate și acest gen de piese, și trebuie spre a face viața teatrelor mai fără griji, atunci măcar să fie alese cele mai bune.
Totul e relativ s-a numit, atunci când era doar un proiect în lucru, Întâlnire cu tatăl meu. Și în piesă chiar despre asta este vorba. Despre întălnirea cu bucluc a tinerilor Jinny și Greg cu maturii Sheila și Philip. Jinny îi spusese lui Greg că Sheila și Philip i-ar fi părinți și că profită de week-end spre a le face o vizită neanunțată. Nu vrea însă în ruptul capului să îi îngăduie lui Greg să o însoțească. Numai că Greg pleacă și el la drum pe neașteptate, pentru a le cere presupușilor viitori socri consimțământul, de unde o serie întreagă de încurcături. De situații, bazate preponderent pe dialoguri, adică pe schimbul de cuvinte dintre două personaje, dialog în cursul căruia unuia dintre ele îi e cum nu se poate mai greu să iasă cu fața curată din noianul de minciuni în care s-a afundat singur. Iar atunci când crezi că lucrurile sunt, în sfârșit, pe cale să se aranjeze, apare ceva nou, încă o întâmplare sau un detaliu neprevăzut și povestea se complică iarăși. Spre disperarea personajelor care nu mai știu cum să scoată cămașa și hazul nestăvilit al spectatorilor.
Poate că întâmplările cu bucluc devin cam multe, poate că Alan Auckbourn să fi uitat dictonul horațian Est modus în rebus. E însă meritul regizorului Claudiu Goga care a știut ca în spectacolul de la Compania Liviu Rebreanu a Naționalului din Târgu Mureș să țină lucrurile în frâu. Se râde mult, se râde cu poftă pe toată durata celor două ore și mai bine cât durează spectacolul (se joacă fără pauză), însă nu se cade nici un moment în prost gust sau vulgaritate. Fiecare dintre cei patru actori- experimentații Elena Purea și Dan Rădulescu, mai tinerii Andrei Chiran și Loredana Dascălu- joacă atent și concentrat fiecare situație dramatică, îi exploatează la maximum hazul, dovedește respect pentru public și pentru partenerii de scenă. Nu încearcă să îi ia celuilalt caimacul, știe ce înseamnă și cum se respectă spiritul de echipă.
Nu, nu pleci de la spectacol nici mai deștept, nici mai filosof. Dar mai bine dispus pleci sigur.
Teatrul Național din Târgu Mureș -Compania Liviu Rebreanu
TOTUL E RELATIV de Alan Ayckbourn
2.Recidivă
La mai puțin de un an de la premiera de la Baia Mare, actorul orădean Daniel Vulcu recidivează. Montează pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea spectacolul cu piesa Floare de cactus. Încearcă să o facă puțin altfel decât a făcut-o prima oară, adică mai curajos, mai decoltat ( a se vedea dansul lui Igor), poate chiar mai parizian, mai à la française.
Așa se face că în fundal sunt proiectate filmulețe din diverse locuri din capitala Franței. Vedem și câteva secvențe din producții în care Alain Delon sau Louis de Funès au fost vedete (video: Șerban Carțis), avem parte și de un acordeonist (Alin Răsădean) și aproape toți componenții distribuției (îndeosebi Gabriela Codrea) ne reamintesc mari șlagăre. Cântate solo, în duet, în trio sau în cor. Desigur, după posibilități, într-o franceză oricând pasibilă de amendamente. Periodic, se reunesc pe scenă toate personajele din spectacol, fie spre a sugera alergătura cotidiană (oare de ce lipsește din playlistul, altminteri bogat, chiar prea bogat, de unde și durata mult prea mare a reprezentației, atât de cunoscuta La Foule a lui Piaf?), fie pentru a acoperi timpul necesar pentru schimbări de decor, fie pentru la grande finale, cum spun italienii. Atunci când toată lumea, până mai deunăzi prieteni sau dușmani, uită de toate lucrurile rele și beneficiază de odihnă și ultraviolete. La Saint Tropez, firește. Recompense, pesemne, binemeritate de vreme ce au depus atât de multe eforturi spre a face față încurcăturilor în care au intrat mai cu voie, mai fără de voie din cauza minciunilor în cascadă ale stomatologului fustangiu Julien Desforges. –
INTERVIURILE HotNews.ro