Cronica filmului care a triumfat la Cannes. La vie d’Adele – Chapitre 1 &2 – un Palme d’Or politic, dar nu o capodopera, plus o actrita uluitoare

La vie d’Adele – Chapitre 1 &2 e un film de trei ore in care nu te plictisesti si care infatiseaza maturizarea unei adolescente din Franta zilelor noastre de la virsta de 15 ani cind tatoneaza cu un baiat din alta clasa pina peste citiva ani, dupa ce a traversat deja o relatie pasionala cu o studenta de la Arte Frumoase, relatie care i-a deschis perspectiva, a ranit-o si a maturizat-o. Ar fi exagerat sa spui ca filmul tunisianului Abdellatif Kechiche e o „capodopera”, „cinema absolut” sau „poveste devastatoare”, cum au spus multi critici straini.

Intre love story si bildungsroman, La vie d’Adele – Chapitre 1 &2 (in engleza, Blue Is the Warmest Colour) citeaza cu buzele tuguiate din Marivaux (in clasa eroinei se citeste din La vie de Marianne) sau din Sartre, fara a se sinchisi de apropourile limpezi la eliberarea sexuala pe care o traim azi.

Filmul a avut premiera mondiala la patru zile dupa ce Franta legalizase casatoria dintre persoanele de acelasi sex, iar recompensarea lui cu distinctia suprema la Cannes a coincis cu weekendul unor intense demonstratii, la Paris, impotriva acestei legi. La vie d’Adele nu e o capodopera (asa cum au spus unii), dar nu e nici un film slab.

Atuul sau important e aceasta uluitoare Adele Exarchopoulos, nascuta in 1993, care a mai facut citeva filme inainte de exploda la Kechiche intr-un rol care a solicitat-o din toate punctele de vedere. Ea ride, face dragoste, plinge cu o pasiune incandescenta.

Cum intreg filmul e construit in jurul ei, ar fi putut lua Premiul de interpretare feminina si atit, dar juriul a fost de aceeasi parere cu majoritatea jurnalistilor, aparindu-si decizia (desi nu-l acuzase nimeni) prin criteriile artistice. Jurnalistii care l-au considerat de la exceptional in sus au bifat povestea de dragoste pasionala si devastatoare, interpretarile extraordinare si, nu in ultimul rind, carnalitatea imaginii.

E drept, cu acest truc estetic regizorul a dat lovitura pentru ca a filmat mult in prim-plan, zabovind asupra figurii eroinelor, cadrindu-le corpurile cu atentie infinita pentru lumina, dar urmarind cu aceeasi atentie mucozitatile lui Adele, scurgindu-i-se in gura in scena in care se intilneste cu Emma (Léa Seydoux) dupa o vreme, sperind ca mai poate reinnoda relatia. (N-am vibrat la acea scena dureroasa, imi venea sa trec ecranul, ca la Woody Allen, cu o batista in mina.).

Adaptand in linii mari romanul grafic „Bleu est une couleur chaude” de Julie Maroh, publicat in Franta in 2010, Abdellatif Kechiche construieste in permanenta paralele: intre filmul sau si romanul lui Marivaux, a carui eroina era o orfelina virtuoasa care infrunta greutatile cu curaj; intre viata lui Adele, intr-o familie modesta cu oameni care evita subiectele ascutite si viata Emmei (Léa Seydoux) intr-o familie de oameni subtiri care mananca scoici si accepta sexualitatea fiicei lor.

Paralela dintre Adele si Emma arata mai ales diferentele sociale si de aspiratii care vor duce, de fapt, la separarea celor doua. E interesant ca filmul joaca pe doua viteze: pe de o parte nu face o problema din homosexualitatea eroinelor, desi o urmareste cu aviditate, pe de alta invoca diferentele sociale si lipsa de preocupari comune ca motiv al sabotarii fericirii eroinelor.

Nu e intamplator ca Adele ajunge invatatoare (Emma e pictorita), elevii ei crescand in varsta pe masura ce si ea creste, dupa cum nu e intamplator ca montajul e interesat sa insire ca margelele pe ata scene de sex si scene candide, cu copii jucandu-se.

Aceasta structura imprima, pe langa replici, un didacticism pe care criticii care au adorat filmul nu l-au sesizat. Unii au scos din ecuatie homosexualitatea si au vazut doar poveste de dragoste cu inceput si sfarsit – dar, daca ai pune in loc un cuplu heteroxual, povestea ar deveni banala, cine s-ar mai uita la ea?

La vie d’Adele – Chapitre 1 &2 e un film bun fara a fi o capodopera, dar a fost facut la momentul potrivit, cind lumea se afla pe o mare placa turnanta. Poate ca acest lucru a fost pentru juriul prezidat de Steven Spielberg mai important decit benignul film al fratilor Coen.

Nu am regasit spontaneitate si naturalete nici la discutiile dintre liceeni, nici in discutiile intelectuale dintre Emma si Adele, insa scenele de sex sint mai naturale ca orice altceva. Cele doua actrite au spus la Cannes ca n-au facut sex pe bune. Cine le va crede si ce mai conteaza? Cu Palme d’Or sau nu, acest film a fost gandit sa dea lovitura si va da.