Cât costă să fii onest. Oedip, în regia lui Andrei Șerban

În cursul anului 2022, marele regizor Andrei Șerban monta pe scenele unora dintre cele mai importante Teatre maghiare din România două dintre textele unuia dintre cei mai cunoscuți și complecși oameni de teatru englezi de astăzi. Robert Icke. Regizor și dramaturg deopotrivă.

Acțiunea ambelor piese se petrece în zilele noastre. Însă, dacă Oedip are- cum altfel? –nete și inteligent subliniate și exploatate rădăcini în Antichitate, rădăcini pe care dramaturgul le ridică drastic la putere făcând astfel din celebra piesă a lui Sofocle o scriere acut și primordial politică și extrem-contemporană, Doctorul, rescriere a Profesorului Bernhardi de Arthur Schnitzler, nu neglijează nici ea politicul, evidențiind însă preponderent ravagiile făcute în mediile intelectuale, respectiv în lumea academică și medicală, de tot ceea ce înseamnă ideologia woke. Și frenezia ei distrugătoare.

Ambele spectacole, și cel cu Oedip, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și cel cu Doctorul, admirabil pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, au avut parte de cronici bune. Numai că, așa după cum se întâmplă tot mai frecvent în zilele noastre, cronicile bune, pare-se că nici calitatea, nu mai funcționează drept argumente de natură să justifice recunoașteri, precum nominalizări la premiile UNITER ori măcar selecționări la Festivalul Național de Teatru. Cei însărcinați de actuala conducere a UNITER cu responsabilitatea feluritelor selecții par să fie adepții principiului Câinii latră, caravana trece, câinii fiind, în cazul de față colegii lor, critici. Cărora pare-se că le dau programatic cu tifla. Totul petrecându-se cu binecuvântarea și sub privirea net superioară, sfidătoare a actualului președinte al UNITER. Care la proxima Gală ar binemerita o lingură de lemn pentru perseverența încăpățânată în greșeală. Mascată sub deviza calpă continuitate și deschidere. De fapt, continuitatea s-a dovedit a fi în cei doi ani de mandat ai d-lui Dragoș Buhagiar doar una în acumulări de erori cu nemiluita, iar deschiderea una spre nicăieri.

Firește, în fața acestor ofense repetate, în nici cel mai elementar mod corectate de sus-numitul președinte, Andrei Șerban a avut momentele sale de revoltă. Transformate ceva mai încolo în acțiune. Adică în repunerea în scenă, la un alt teatru, de astă dată de limba română, pentru moment doar a piesei Oedip. Sunt însă indicii că va urma și Doctorul.

Spectacolul de la Teatrul Bulandra a avut premiera în luna decembrie a anului 2023. Eu am ajuns să-l văd de abia la finele lui martie 2024. În acest interval de timp s-au întâmplat multe. Mai întâi, a apărut un număr considerabil de cronici. În marea lor majoritate laudative. Laudele erau nicidecum gratuite, ci susținute cu convingătoare argumente. Au fost și critici. Au fost, cum era de așteptat, și observații. Și rezerve. Acum, după ce am văzut și eu un spectacolul, unele mi se par a fi fost justificate, o parte dintre minusuri fiind însă, între timp, fie estompate, fie chiar depășite de rodarea unora dintre actori în roluri.

A fost, hélas, și încropeala îngâmfată, trufașă, de o suficiență intelectuală ucigătoare, publicată în chip iresponsabil în mensualul zis “de specialitate”. O biată compunere demnă de studiat ca exemplu negativ în școală, compunere a cărei autoare, încă masterandă, formulează noian de acuze, nu și argumente care să le susțină. Pentru simplul motiv că nu le are.

Oedip a fost nominalizat la premiile UNITER la categoria Cel mai bun spectacol. Cerasela Iosifescu a obținut și ea o binemeritată nominalizare la categoria Cea mai bună interpretare femină-rol principal. Regizorul a fost însă lăsat pe dinafară. Omiși au fost și scenografa Carmencita Brojboiu, și actrița Manuela Ciucur care, așa cum voi încerca să demonstrez mai încolo, are o evoluție meritorie în Merope.

Să trecem însă mai departe și să reamintim că, într-un articol publicat de Andrei Șerban în decembrie 2022, găsim citată următoarea zicere a lui Robert Icke: „Ca să adaptezi cu succes o piesă clasică, trebuie să uiți că e clasică, în schimb ești nevoit să te întrebi de ce a devenit ea clasică. Trebuie să uiți orice reverență și respect: fiecare spectacol e o adaptare”. Iar într-o intervenție a aceluiași Andrei Șerban, găzduită în caietul de sală al spectacolului de la Bulandra, spusele lui Robert Icke sunt întărite de regizor astfel: ‘’Adaptarea lui Robert Icke, deși transpusă în lumea politică a zilei de azi, nu trădează capodopera lui Sofocle. Personajele sunt contemporane, devin accesibile și în același timp esența universală a piesei vibrează în noi. Acest Oedip diferit de alte adaptări de piese antice, care riscă să derapeze de la piesa inițială, încât nu o mai recunoști, la început te ia prin surprindere, te face să te pierzi în situații neașteptate, ca la final să te regăsești în dilema identității, pe care fiecare o retrăim în teatru ca pentru prima dată ‘’.

Ce păstrează Icke și ce păstrează și potențează Andrei Șerban din tragedia lui Sofocle? Firește, mai întâi o bună parte dintre personajele și numele originare. Deși piesa și spectacolul refac în linii mari campaniile electorale din lumea occidentală de astăzi, aducând pe scenă declarațiile de după închiderea urnelor, reafirmarea respectării la literă a promisiunilor, chiar asumarea de făgăduieli suplimentare, emoțille crescânde din moment exit-pollurilor, refirmarea siguranței în victorie etc, personajele se cheamă tot ca la Sofocle. Oedip, Iocasta, Creon, Corin, Merope, Tiresias, Antigona, Eteocle, Poliniche. Pe urmă, maxima concentrare temporală. Mai tot ceea ce se întâmplă în Oedip -ul lui Icke-Șerban se consumă aici nu în 24, ci în doar 2 ore. Măsurate pe ceas. Un ceas nu izbăvitor, ci amenințător, aflat la vedere, plasat deasupra decorului construit în principal în alb și roșu (puritate/pasiune) imaginat de Carmencita Brojboiu. Doar cele două epiloguri, dintre care unul cerut în mod expres a fi fără aplauze și în care toate personajele, cu notabila excepție a lui Oedip, poartă pe ochi banderole negre, sunt în afara acestui timp drastic măsurat. Banderolele sunt semne ale cecității. A imposibilității lumii, a vulgului, a majorității de a replica cinstit realității. De a-i dezvălui problemele. Singurul care va ajunge să vadă și pe parcurs, și în final drept, singurul ce intuiește mizeria existenței, singurul caree nu vrea să se cruțe pe sine, plătind teribil pentru asta ca și pentru blestemul nașterii, al căsătoriei, al necunoașterii unor adevăruri înfiorătoare despre sine însuși va fi Oedip. Scena sacrificării ochilor cu ajutorul tocurilor pantofilor Iocastei e una magistrală. Subliniază dubla încatenare a personajului. În iubirea pentru Iocasta și în găsirea adevărului.

Și pentru ascunderea unui adevăr neconvenabil, și pentru necunoaștere va plăti și Iocasta. Personaj în care face un rol excepțional Cerasela Iosifescu.

Pe Iocasta o vom vedea și la început, ca și spre final, în acea secvență despre care suntem înștiințați că s-a petrecut în urmă cu doi ani, secvență a fericirii depline din care nu va mai rămâne la sfârșit nimic, legată la ochi. Indiciu clar că nici ea nu știe, nu a știut totul. Și până la un punct nici nu a dorit să știe ceva ce i-ar afecta relativul confort de azi. Are un soț bun, cei doi se iubesc, au trecut peste diferențele de vârstă, are trei copii, e drept că nu tocmai perfecți, și asta ajunge. Coșmarurile de odinioară trebuie uitate. Iocasta nu a cerut și nu cere detalii despre soarta copilului mort avut cu Laios. Însă ceea ce nu știe e chiar mai grav decât secretul bine ascuns al morții fostului ei soț și fost președinte.

Spectacolul începe cu câteva vorbe în grecește ale lui Tiresias. Interpretat de Ana Ioana Macaria, așa ca în tragediile antice. Jocul în forță al actriței, aparițiile ei repetate vor ajunge la un vârf de tensiune în momentul confruntării cu Oedip. În clipele rostirii profețiilor. Profeții teribile. Îndeosebi în esența și dezlegarea ghicitorii înclusă în cuvintele Întoarce totul, dar stă pe loc. Ghicitoare luată la început în derâdere de Oedip și devenită mai târziu obsesie. La fel ca accidentul de odinioară, din urmă cu 27 de ani, la fel ca identitatea accidentatului sau ca incestul invocat de Tiresias. Numai că derâderea înseamnă aici inițial un mijloc de apărare. Iar apărarea nu e în firea lui Oedip. Dezlegarea cimiliturii, produsă prin înțelegerea funcției valorizante a oglinzii, va însemna unul dintre punctele de maximă tensiune a spectacolului și al jocului lui Vlad Zamfirescu. Oglinda. Adică descoperirea și privirea sfâșietoare a sinelui. Al unui sine pătat. De unde sfârșitul. _Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro