Cum a inventat Kitty Fisher vedetismul modern

Să fii vedetă în trecut, și când zic trecut mă gândesc de la începuturi și până prin secolul al XVIII-lea, însemna să faci și tu ceva ieșit din comun, dar de folos comunității în care trăiai. Adică, ceva să te aprecieze și pe tine lumea. Și chiar aveai de unde alege. Fie că dădeai lovitura de grație mamutului în paleolitic, că luai laurii la olimpiadă prin antichitate, că te făceai remarcat la răzbel, scriai o carte, descopereai ceva în știință sau alte din astea, ocazii să te faci remarcat erau cu droaia. Doar să nu vrei și nu intrai în istorie.

Problema e că, dacă te uiți la vedetele azi, stai și te crucești și nu pricepi unde spanac s-a rupt filmul

Astea nu sunt bune nici crude, nici coapte, ba chiar sunt complet inutile societății. Și totuși, sunt numite vedete. Le vedem toți pe la TV, în presa scrisă, pe internet, promovate de tăntălăi mult mai mari decât ele și de patroni media ahtiați după câștigurile rezultate din audiența proastă. Asta este, mănâncă și unii și alții o pâine. Să fie la ei!

Dincolo de asta, ce voiam eu să vă povestesc azi este cum a apărut curentul vedetismului modern, în caz că vă măcina întrebarea asta. Foarte pe scurt, că poate aveți treabă și eu vă rețin, prima vedetă de genul ăsta, adică aia care a dat tonul, s-a numit Catherine Maria Fischer, și a trăit prin Anglia între 1741 și 1767.

Fătuca venea dintr-o familie modestă de pălărieri și cu asta s-a ocupat și ea în copilărie. Adică făcea pălării. Pe la adolescență, Catherine a noastră a realizat că poate face bani frumușei nu doar cu mânuțele ei îndemânatice, ci și cu alte părți ale ființei ei cu care, apropo, s-a dovedit iar foarte descurcăreață. Ca să folosim un termen clasic, îi vom spune curtezană. Dacă preferați unul modern, îi putem spune „piți”. Ideea este că, față de alte curtezane de la vremea aia, Catherine avea un talent inedit de a se promova.

Pentru început, primii bani câștigați cu sudoarea frunții și nu numai au fost investiți în toalete de lux, moderne, provocatoare, care luau ochii atât publicului masculin, dar mai ales celui feminin. Adică toate damele voiau să se îmbrace ca ea, căci tipa chiar știa să se îmbrace bine. Apoi, fătuca a înțeles că, dacă vrei să ajungi la clienții care chiar învârteau banii cu lopata, trebuia să fii văzută în „soțietate” alături de personaje importante. Și asta rapid, că nici tinerețea nu durează o veșnicie, iar pe profilul jobului ei oricum era concurență mare.

Pe ea a dus-o prima dată pe înalte culmi un general pe nume Anthony George Martin. De la ăsta, prețul fetei a crescut vertiginos, de zici că își începuse cariera cu vreun primar de pe litoralul englezesc, sau cu vreun milionar de buzunar, că știți cum sunt englezii, mai piperniciți de felul lor.

Dar nici nu bănuiți de unde a venit succesul ei fulminant, și cum a ajuns ea prima vedetă inutilă a lumii.

Asta s-a întâmplat în 1759 (atunci ea avea în jur de 18 anișori), undeva prin martie. Ei bine, fiind cald afară, frumos, s-a dus fata să se dea cu calul prin St. James’s Park, în Londra. Ce o fi avut calul nu se știe, dar e clar că nu a pus botul lui de cal la fițele călăreței sale, așa că a aruncat-o cât era ea de mare. Catherine, devenită deja Kitty, putem spune că a căzut ca o doamnă. Adică răscrăcită, cu fustele în cap, numai bine să vadă tot norodul adunat acolo că duduia nu purta budigăi. De fapt, ce zic eu de budigăi? Ea nu purta absolut nimic pe sub fuste. Splendoare în iarbă!

Acum, na, gândiți-vă și voi că vorbim de o perioadă în care imaginea unei glezne dezgolite echivala cu un pictorial Hustler. S-au scris cărți plecând de la glezne din astea. Când au văzut ăia de acolo ce a arătat Kitty întregului popor, i-a luat pe toți cu palpitații. Extrem de rapid au apărut articolele de presă care au reluat incidentul, pamflete, poezioare, ba unul chiar se apucase să scrie o carte. Și uite așa a intervenit spiritul antreprenorial al damei noastre, devenită brusc o tanti Mița biciclista avant la lettre.

Cu rușinea consumată, Kitty s-a dus la unul dintre cei mai mari pictori ai vremii, Sir Joshua Reynolds, un prieten de-al ei (cu beneficii) și i-a cerut să imortalizeze scena într-o schiță. Apoi, după tablouașul pictat de Reynolds, a făcut mii de copii în miniatură, pe care le vindea doritorilor. Ce să vă mai zic? Că mii de bărbații londonezi, și nu numai, aveau o imagine cu Kitty ascunsă prin camerele secrete de la portofel sau ceasul de buzunar? Bașca, mai toți visau să petreacă puțintel timp cu ea?

Așa se face că, atunci când a ajuns și Casanova la Londra, povestea omul că fătuca purta un colier din care numai diamantul valora vreo 500.000 de franci. Prețul ei, al tipei, ar fi fost de vreo 10.000 de lire (asta în banii de azi), dar suma e discutabilă, atâta vreme cât tot italianul spunea că Miss Fisher se simțise ofensată de o ofertă dublă. După cum v-ați prins, juca deja pe mize uriașe.

Mai toți marii portretiști ai vremii se băteau să o aibă ca model, așa cum se cade cu o starletă, iar colecționarii vremii ar fi dat o avere pe așa opere. Pe fătucă o știa toată lumea mai ceva ca pe regina Angliei, căci Kitty tocmai inventase o meserie nouă, cea de vedetă. Mă rog, una care nu știa să facă altceva decât să își arate dedesubturile, dar tocmai asta prinsese de minune. Nu e ca și cum fusese prima curtezană din lumea asta, nici pe departe, dar a fost prima care nu s-a sfiit să apară pe prima pagină a ziarelor un fundul gol. Acum, sincer, eu sper că ați luat totul ca pe o informație, nu ca pe un sfat. Nu de alta, dar unde spanac mai găsești un cal, și cine te mai lasă să te dai cu el prin parc?