Cum am picat la facultate. Experiența unui doctor în filosofie la Sorbona la o facultate de provincie din România. I s-a cerut un „certificat de botez”

„Totul este cantitate” ar putea fi mottoul învățământului superior românesc. Un învățământ unde singura garanție că vei realiza o lucrare de calitate, fie că e licență, master sau doctorat, este propria ta exigență, scrie Daniel Fărcaș. Fărcaș este Doctor în filosofie al Universității Paris 4 – Sorbonne. Licențiat în filosofie și litere, al Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca, și master în filosofie al Universității Paris 1 – Panthéon-Sorbonne. Aceasta este relatarea pe care o face el unui examen picat la o universitate din România, unde a încercat să se înscrie la masterat.

De un număr de ani, după ce am terminat și doctoratul la Sorbona, m-am așezat într-un oraș din Vestul României, care adăpostește o sorbonea provincială.

”Am luat un briliant 5,66”

Deși înțelesesem deja din nenumăratele scandaluri de corupție că sorbonelele românești se zbat încă în impostură m-am încumetat să mă înscriu la un masterat de psihologie clinică la o asemenea sorbonea.
Am luat un briliant 5,66, suficient de puțin ca, în conjuncție cu nota 10 pe care o aveam de la licență, să fiu printre primii picați.

Nu vă așteptați la un western. Totuși, povestea pe care v-o spun s-a întâmplat în Vestul încă Sălbatic al României și al spațiului academic românesc, care rămâne încă într-un soi de sălbăticie fără norme și proceduri clare.

Două vorbe despre contestații. Regulamentul de admitere al facultății spune – despre contestații – că se depun după ora 14:00 (fără niciun alt detaliu procedural!), pentru ca apoi să afli că nu se acceptă nicio contestație, pentru că în regulamentul general al universității scrie că probele orale nu se pot contesta, totul e posibil. Dintr-odată, spațiul factualității, măsurabil cu instrumente psihometrice ori teste dochimologice calibrate pe eșantioane reprezentative de populație, cu coeficienți α Cronbach corespunzători, cu studii de validitate și fidelitate, dispar într-o zonă irelevantă. E vorba de același regulament de admitere al facultății care prevedea, înainte cu câteva luni, că dosarul de înscriere la examen trebuie să cuprindă, printre alte documente, un „certificat de botez”. Dar cum am ajuns aici?

În Vestul Sălbatic al României

Există un fel de vulgată anecdotică cum că Regatul vechi e încremenit în premodernitate, ba chiar că Moldova ar fi cea mai rămasă în urmă, pentru că istoria a jucat prost cartea geografiei, iar spațiile alea moldo-vlahe au rămas mereu într-un Est Sălbatic al gândirii, care stă sub cupola turco-balcanică (unde totul se rezolvă cu peșcheș, într-o negociere când toate părțile trag din… ciubuc) sau, mai rău, sub cea a cizmei rusești (care rezolvă totul cu ruleta… rusească).

Ardeleanul fercheș care sunt ar fi tentat să cadă pradă unei asemenea prejudecăți. Există însă pur și simplu un Vest Sălbatic al României, iar eu trăiesc în acel Vest Sălbatic cu minunate clădiri Secession, ridicate de cei mai iscusiți arhitecți evrei din perioada care acasă la francezi se numea „Belle Epoque”.

Un oraș cu o cultură efervescentă și care, în ultimii douăzeci de ani, a cunoscut o dezvoltare fulminantă. Nu mai există nici cai, nici căruțe, nici „pub”-uri sordide cu pistolari.

Există alte instituții, e drept, unele moderne (în care administrația locală a investit chibzuit) și încă altele uitate de vreme… (care nu stau sub tutela administrației locale, ci funcționează într-o altă logică – cea a Vestului Sălbatic). Instituții uitate de vreme, cam cum e universitatea, căci, nu-i așa?, universitatea este o invenție a primitivilor ălora din secolul al XIII-lea de la numele cărora unii progresiști au luat și înjurătura doctă „Bă, medievalule!”

În ultimii ani, am citit cea mai mare parte a legislației care reglementează învățământul universitar din România. Actele normative sunt scrise cu acribie juridică. Orice aspect e bine reglementat, ca să nu există zone gri, aspecte discutabile și „no man’s land” în care ar putea crește buruiana scârbavnică a mediocrității și imposturii.

Normele și cifrele securizează perfect sistemul așa cum este

Totul este cuantificat, pentru că nimic nu poate și nu trebuie să scape. Și totodată am urmărit atent fenomenul universitar încă de când am terminat școlile, doar ca să constat că normele și cifrele securizează perfect sistemul așa cum este. Totul este cuantificat, deci nimic nu se schimbă.

„Totul este cantitate” ar putea fi mottoul învățământului superior românesc: avem cei mai mulți absolvenți la specializarea X, avem Y articole în reviste Scopus sau ERIH+ ori Clarivate, avem Z absolvenți care și-au găsit loc de muncă. Dacă ai cifre bune, nu contează dacă îți ții orele, nici dacă ți le ții bine, nici dacă studenții tăi sunt buni de ceva atunci când școala îi regurgitează ca să facă loc altor cifre. Dar cifre musai să ai. Așa cum spunea un distins expert în educație din orașul meu, un absolvent de relații internaționale ajuns casier la Kaufland lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit, pentru că și hipermarketul cu pricina e companie internațională.

Și, uite-așa, numerele devin suficient de babane ca să lăcrămeze și ARACIS-ul. Nimeni nu se uită dacă în spatele cifrelor se mai găsește ceva, în afară de obezitatea morbidă a cuantificărilor care fac ca totul să fie și pe mai departe tot așa cum a fost.

Am crezut că profesorul Maci exagerează

De-a lungul anilor, am citit mereu cu mult interes articolele profesorului Mihai Maci, pe care îl știu de pe vremea studenției de la Cluj și apoi la Paris, deși noi ne-am cunoscut oficial ulterior, pentru că suntem concitadini. Articolele pe care le scrie cu rigoare clinică mi s-au părut mereu bine-venite, într-un spațiu în care încă negociem în stil mioritic aproape orice, inclusiv educația și competențele.

Totuși, nu de puține ori mi-am pus întrebarea: Dar oare profesorul Maci are până la capăt dreptate? S-ar putea să hiperbolizeze, totuși?

O fi având Domnia Sa mici puseuri poetice, pe care le au uneori filosofii, puseuri care îl determină să-l vadă pe micul vodă al imposturii un munte? Mărturisesc că uneori am nutrit acest gând, până recent când m-am înscris (din nou) la facultate… și mă văd nevoit să îi cer iertare public profesorului Maci pentru acest gând ascuns în tainița inimii. Dar și pentru lecția târzie pe care am învățat-o!

De la Cluj la Paris

M-am născut mileniul trecut și tot mileniul trecut am obținut cea dintâi licență. Pe a doua, am obținut-o în sistem Bologna, la aceeași prestigioasă Universitate clujeană, dar în mileniul subsecvent. Cu a doua licență, tot umanistă, deveneam un om oarecum recent și cetățean al unei noi societăți, de data asta bazate pe cunoaștere. Am o oarecare vârstă (puteți ghici, căci, așa cum v-am spus, m-am născut mileniul trecut!) care mi-a îngăduit să testez măcar cu degetul și alte spații academice. Când am ajuns pentru prima dată la Sorbona, aveam 24 de ani.

Eram un băiețandru necopt, dar pasionat de școală și avid de cunoaștere. Acolo, am înțeles că un semestru de școală în Franța, unde studentul interacționează cu profesorul mai ales la ciclurile superioare, contează mai mult decât câțiva ani de studii în România, în care studentul își ia notele pe mici referate (copiate sau nu), adesea fără „feedback” din partea profesorului și deci fără vreo șansă de a-și îmbunătăți calitatea cercetării.

Corecturile cu roșu ale profesorului de la Sorbona, care mi-au deschis ochii

Cel dintâi profesor pe care mi-l amintesc de la Panthéon-Sorbonne a fost un veritabil deliciu intelectual. Probabil undeva prin anii 1970, tânăr fiind, profesorul Rémi Brague fusese numit titularul catedrei de Filosofie medievală arabă și evreiască a prestigioasei instituții.

Povestea spune că, ajungând în această postură, deși era cunoscător al limbilor latină și greacă veche (absolut necesare oricărui medievist), s-a înscris la INALCO, unde a învățat arabă și ebraică, tocmai ca să aibă acces la sursele medievale pe care le preda. Iar asta, pentru că e sub demnitatea unui specialist francez să opereze cu cârpeli academice și să facă cercetare urechistă din surse secundare sau din traduceri.

Tocmai profesorul Brague a fost cel care mi-a deschis ochii, fără să și-o propună, asupra diferențelor dintre învățământul universitar francez și cel românesc, atunci când mi-a înapoiat prima lucrare. Scrisesem despre intelect în concepția gânditorului arab Avicenna. Mi-a dat o notă mare, dar lucrarea era adnotată cu roșu. În cele mai multe locuri, profesorul Brague îmi solicita lămuriri, argumente textuale și surse bibliografice consistente.

Era prima dată de când terminasem liceul când un profesor (se întâmpla să fie unul de talie internațională) își lua timp să corecteze naivitățile unui biet student venit din estul Europei, care vorbea franceză cu accent ardelenesc, rula r-ul și avea încă mult de acumulat la nivel informațional. Și a făcut-o în cea mai delicată și totodată motivantă manieră.

Corecturile de pe lucrare erau, cum ar spune generația Z, „eye-opening”. Înțelesesem că cercetarea în domeniul umanist nu se face nici cu speculații, nici în momente de inspirație poetico-metafizică și că nu poți inova nici în științele umaniste înainte să parcurgi bibliografia relevantă cu creionul în mână.

România, ca sistem unde singura garanție a calității e propria exigență

Această întâlnire cu profesorul Brague m-a făcut să pricep că învățământul universitar în științele socio-umane trebuie să recupereze dimensiunea socratică.

Profesorul Brague practicase, cu mine, un asemenea socratism discret, întrebându-mă în adnotările sale înroșite: „Aveți argumente?”, „Unde scrie asta în text?” Experiența asta m-a făcut să înțeleg de ce învățământul occidental produce cunoaștere, în vreme ce învățământul universitar românesc produce pastișe. Nu de puține ori, tezele de doctorat și cărțile publicate la noi sunt mici survolări ale bibliografiei mai mult sau mai puțin relevante, parafrazări, rezumate, care respectă poate regulile citării și ies astfel de sub incidența codurilor de etică universitară.

Și tot experiența asta m-a făcut să fiu uneori abrupt cu unii colegi care au optat pentru un program doctoral în țară. Le-am spus mereu că singura garanție că vor scrie o teză de doctorat foarte bună sunt propriile lor exigențe. Le va fi greu, în România, să găsească un profesor care să îi ucenicizeze socratic și care să fie totodată suficient de exigent încât să nu le accepte reinventarea roții, chiar dacă roata aia are notele ei de subsol.

Sorbo(ma)neaua. Undeva în Vestul Sălbatic

De un număr de ani, după ce am terminat și doctoratul la Sorbona, m-am așezat într-un oraș care adăpostește o sorbonea provincială. N-are importanță cum îi spune orașului. Ar putea fi Palilula sau oricare altă urbe.

În anii 1990, școala asta fusese mai degrabă manea, decât sorbonea, o invenție rapsodică, adică o formă fără fond. Articolele de presă cu scandalurile de corupție o arată din plin. Între timp, generația s-a schimbat; o parte din foștii anchetați sunt acum oale și ulcele. Uneori mi-e teamă însă că au lăsat un soi de „legacy” (cum ar spune generația Z).

Așadar, la întoarcerea mea în urbe, deși înțelesesem deja din nenumăratele scandaluri de corupție, cu diplome false, cu fraude din banii publici sau cu teze plagiate că sorbonelele românești se zbat încă în impostură și, poate, singurul cowboy adevărat este o femeie, în persoana doamnei Emilia Șercan, m-am încumetat să mă înscriu la un masterat de psihologie clinică la o asemenea sorbonea.

Eram, cred, singurul candidat între două vârste (sau poate dincolo de miezul celei de-a doua vârste), cu pata profesională a unei licențe în filosofie și a alteia de litere. Comisia, alcătuită din trei doamne și tustrele, a ținut să-mi precizeze că programul nu îmi va aduce vreun drept de liberă practică[1], date fiind, după cum se înțelege, petele academice pe care le am, că ar fi mai bine să mă înscriu, la această fragedă vârstă, exact la licență (care, firește, nici ea nu îmi oferea vreun drept de practică în psihoterapie, dar care probabil m-ar fi introdus într-un malaxor academic ce m-ar fi ținut ocupat până spre pensie).

După ce profesoarele au dat „skip” peste prima parte a proiectului (din motive de pauză de masă), am expus exact partea solicitată de onorata comisie. Mi s-au adresat întrebări.

Și nu mi s-au adus corecții, dar asta – vorba întâi-stătătorului de la departament (care nu fusese în comisie) – pentru că „poate” lucrarea a fost atât de greșită, încât nu mai era nimic de corectat. (Nu se știe însă de ce onor comisia mi-a adresat întrebări de clarificare și aprofundare, dacă totul ar fi fost greșit.)

Am luat un briliant 5,66, suficient de puțin ca, în conjuncție cu nota 10 pe care o aveam de la licență, să fiu printre primii picați. Eufemistic, acum nu se mai spune „picat”, nici „respins” – că „respins” provoacă „damage”, cum spun generația Z –, ci am ajuns pe lista de așteptare (ceea ce, să recunoaștem, sună mai onorabil).

În anii 1980, se spunea „reușit fără loc”, probabil din aceleași motive de „damage” emoțional (pe care optzeciștii nu știau să-l numească cu o vorbă atât de „cool”). Fusesem singurul cu nota 10 la licență din lista de candidați, iar asta nu avea, socot, cum să fie bine.

Eram filosof și filolog, un soi de corp străin în sanctuarul olimpian al psihologilor, doar mi se spusese clar că nu am competențele lor în absența licenței. O notă mai mare era probabil exclusă. E drept, în absența vreunui mijloc de control se poate spune orice: că lucrarea problematiza pe lângă, că filosoful n-a coborât din Lumea Ideilor în peștera factualității clinice sau, mai brutal și caragielesc, „catindatul bate câmpii” ori altele de acest fel.

”Certificatul de botez”

Într-un asemenea spațiu, în care regulamentul de admitere al facultății spune – despre contestații – că se depun după ora 14:00 (fără niciun alt detaliu procedural!), pentru ca apoi să afli că nu se acceptă nicio contestație, pentru că în regulamentul general al universității scrie că probele orale nu se pot contesta, totul e posibil. Dintr-odată, spațiul factualității, măsurabil cu instrumente psihometrice ori teste dochimologice calibrate pe eșantioane reprezentative de populație, cu coeficienți α Cronbach corespunzători, cu studii de validitate și fidelitate, dispar într-o zonă irelevantă.

E vorba de același regulament de admitere al facultății care prevedea, înainte cu câteva luni, că dosarul de înscriere la examen trebuie să cuprindă, printre alte documente, un „certificat de botez”.

Am avut tupeul să întreb telefonic, la secretariat, de ce se cere un asemenea document. Ateii, agnosticii sau ne-ortodocși, ba chiar musulmanii nu au voie să se înscrie la facultate? Doamna secretară n-a știut să-mi răspundă. Tacit însă, documentul a fost corectat după apelul meu telefonic impertinent.

Nu se știe dacă a mai trecut prin consiliul instituției, cum cere procedura (mai ales că legea cere ca regulamentele de acest fel să fie adoptate și făcute publice în forma lor definitivă cu multe luni înainte de examene), dar ce mai contează asta când, în România, normele și procedurile sunt aproximative?

Cum proba mea de admitere a fost una orală și, vorba latinilor, „verba volant”, nu există nicio instanță de apel. Nu există baremuri de evaluare publicate și nici nu se poate solicita, măcar pentru informare – din pricina absenței normelor privind contestațiile, din regulamentul facultății – niciun fel de detaliu legat de evaluare și de eventualele baremuri. Probabil comisia, de înalță ținută morală, se-nțelege, nu și-ar putea îngădui subiectivisme și totuși este straniu că o specializare pentru care cercetarea cantitativă, cu teste standardizate, este obligatorie nu poate oferi detalii nici despre cum arată baremul, nici despre cum arată punctajul candidatului pe acel barem.

Comparația cu experiența din SUA

Am colaborat cu o universitate americană de pe coasta de est vreme de nouă ani. Fiecare notă (pentru orice lucrare de parcurs) era însoțită de un barem și trebuia justificată clar și în scris, iar studentul avea voie să ceară lămuriri, în cazul în care justificarea notei i se părea insuficientă. Avea drept de apel pentru nota finală și, pe lângă asta, dreptul de a reclama reaua voință a profesorului, prin instituția care se numește „avocatul studenților”. Nimic din toată transparența asta la sorboneaua mea!

Dacă ar fi existat un Rémi Brague în toată povestea asta, el ar fi șezut lângă mine și mi-ar fi explicat pe ciorna mea de ce proiectul meu este atât de catastrofic ori tâmp sau poate ridicol, precum sugera întâi-stătătorul catedrei, care s-a mulțumit să invoce sictirit și cu aplomb de nabab oriental un regulament care îi securiza colegii și pe el însuși împotriva oricărei verificabilități în ce privește rectitudinea examinării. Din păcate, aveam în față un funcționăraș universitar: nicio atitudine didactică, nimic profesional.

După ce vrusese să mă expedieze defensiv încă de pe coridor, și-a ales, tot defensiv, scaunul cel mai îndepărtat din biroul decanului, care îl făcea inaccesibil. Tonul combativ era el însuși o defensă: dacă vrei să nu fii înfruntat, înfrunți tu mai întâi. În fața acestei atitudini, singura figură luminoasă din povestea mea este doamna decan, prinsă între frustrarea „catindatului” și sictireala întâi-stătătorului departamentului.

Sigur că sunt subiectiv

Așa cum am spus, povestea de mai sus este o narațiune evident subiectivă. Ea reprezintă punctul meu de vedere, căci, în absența transparenței, n-am avut acces la un altul. Am scris așa cum am trăit, și nu adevărul absolut. Nu am așa ceva, când vine vorba de povestea asta.

Și tot cum am spus, povestea asta s-a întâmplat într-o urbe din Vestul Sălbatic al universităților românești, dar putea avea loc în oricare dintre lumile posibile ale sorbonelelor noastre autohtone. Locul precis este irelevant, căci povestea mea vrea să atragă atenția asupra unui fapt îngrijorător: deși toate școlile superioare oferă diplome la fel de valide, formarea profesională mai ales la ciclul doi și respectiv trei nu este aceeași la toate școlile românești.

Toate dau diplome valabile; nu toate dau aceleași competențe. ARACIS-ul stă bine la matematică: numără tot, normează tot, își face treaba cu sârg, dar niciodată nu (se) știe dacă cifrele alea asigură eficiența sau doar securizează mediocritatea sistemului. Până la urmă, dincolo de cifrele și punctajele la care se uită ARACIS-ul, toată lumea știe că cifrele pot însemna orice. Nici măcar cifrele pentru standardele minimale de ocupare a posturilor didactice nu înseamnă adesea foarte mult. Nu de puține ori, un post universitar se ocupă pentru că ești dorit, ești invitat să participi la concurs, ești agreat de rețea. Până la urmă, e și asta o chestie de „famiglia”, dar asta e întrucâtva normal: toți ne dorim să fim o familie la locurile noastre de muncă…

Diplomă de Palilula?

Mărturisesc că pelicula lui Silviu Purcărete, din 2012, despre acea Palilulă onirică este una dintre preferatele mele din toată cinematografia românească. Sminteala, nevolnicia și absurdul filmului mi se par o alegorie a Vestului Sălbatic care este România și, pentru mine, după recenta mea pățanie universitară, o alegorie a absurdului sistemului universitar românesc. Nu tot, ci a celui scufundat în Palilula. Înțeleg bine de ce există școli de mai multe ranguri în România, chiar dacă, din perspectivă legală, ele sunt echivalente, adică dau diplome de aceeași calitate (a hârtiei).

Există facultăți care cer certificate de botez ca să te faci psihoterapeut, care nu oferă nicio posibilitate de apel asupra unei note și mai ales care refuză să fie transparente: „Nu ați fost corectat de comisie pentru că, poate, proiectul dumneavoastră a fost atât de greșit încât …” Firește, pentru că „poate”. Și acolo unde spunem că „poate că X”, are loc și un „poate că non-X” – ăsta fiind un principiu al logicii lui Aristotel (pe care întâi-stătătorul departamentului l-o fi disprețuind, așa cum îi disprețuiește îndeobște pe filosofi). Ce criteriu poate distinge între „poate că X” și „poate că non-X”, în absența unei metodologii?

Totul este incert și neclar și plutește în spațiile goale dintre articolele regulamentelor universitare, pe care ARACIS-ul le numără spornic, ca să fie sigur că îi ies la număr după cum spune pravila educațiunii publice. Dar de ce n-am putea ști sigur cum stau lucrurile, dacă școlile noastre vor să formeze, nu doar să gestioneze studenți, note și alocații bugetare ori taxe de studii și de procesare, precum și salariile universitarilor?

Bunul cel mai valoros pe care îl primești la sorbonelele din Palilua sunt diplomele, adică acele bucăți de hârtie în virtutea cărora, conform cantităților obeze și a cifrelor, cică ai avea competențe. Poate. Sau poate nu. Asta știe comisia, care e suverană pe barem. Dar sigur ai dreptul să exerciți o profesie, indiferent de competențele reale. Absența lor se acoperă cu hârtia de calitate din care e făcută diploma.

L-aș îndruma spre Cluj

Nu, nu toate universitățile noastre sunt din absurdul Palilulei. La „frageda” mea vârstă, am ajuns la primul meu examen picat – și încă unul de admitere – la o sorbonea provincială animată de un ego hipertrofiat. Dacă ar fi să-mi îndrept copilul spre vreo școală superioară, i-aș indica, firește, a mea „alma mater”, de la Cluj, sau o altă școală din Consorțiul Universitaria.

Desigur, dacă sunteți mai pragmatic decât mine și înțelegeți că banii n-au prea multe de-a face cu competențele, încurajați-vă copilul spre o sorbonea din Vestul Sălbatic, unde totul e „poate da” sau „poate nu”, unde nu sunt regulamente clare, unde trebuie să duceți „certificat de botez” la dosar (cred că nu e greu de obținut de la preot, cel puțin dacă sunteți ortodox sau catolic), unde comisia este suficient de opacă încât să nu lase să știe nimeni dacă odrasla voastră a știut sau nu, unde nimic nu e verificabil, ci totul e oral (cam cum e și folclorul) și nu se poate contesta. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro