Cum au pierdut occidentalii simpatia celei mai importante tari din lumea araba

„În România îmi plăcea foarte mult floarea de tei. Mirosul…” şi claxoanele acoperă vocea lui Mahmoud Fahmy, un egiptean de 32 de ani care îşi bea ceaiul de seară la marginea uneia din cele mai aglomerate străzi din Cairo. Are un mănunchi de mentă proaspătă în mână, dar în poluare nu-i uşor să-i simţi mirosul.

„Acum sunt dezamăgit. Am 32 de ani şi stau acasă. Aici nu e ca în România, unde puteam lucra orice. Nu m-ar respecta lumea. Eşti fiul lui cutare şi atunci nu poţi lucra orice. În România am lucrat la TipTop. Aici ar fi ruşine. De asta iubesc eu Europa: pentru că e libertate”.

Mahmoud e un tip cultivat, cu maniere şi ochii blânzi. Face parte dintre studenţii egipteni care, folosind o bursă oferită de guvernul României printr-un program ODA (Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare), a venit în România la studii. Doctoratul şi l-a terminat la Bucureşti cu o teză despre teatru şi psihodramă. Când s-a întors în Egipt a rămas fără loc de muncă, iar autorităţile de la Bucureşti nu monitorizează ce se întâmplă cu studenţii străini în care a investit bani.

Mahmoud e singurul egiptean care mi-a spus că iubeşte Europa. Occidentalii (incluşi aici sunt atât europenii, cât mai ales americanii) şi-au pierdut din popularitate în Egipt în ultimii trei ani. Nu doar printre oamenii de rând, ci şi printre tinerii care au avut contact îndelungat cu Occidentul.

Dincolo de obiectivele oficiale, sistemul de burse acordate de ţările Uniunii Europene sunt unul din cele mai eficiente instrumente de soft power ale occidentalilor. După câţiva ani petrecuţi acolo se speră că tânărul egiptean va începe să asimileze valorile democraţiei şi drepturilor omului specifice societăţii occidentale. Adesea aşa se şi întâmplă. Dar împreună cu această asimilare vine şi instrumentul critic care poate face diferenţa dintre idealurile oficial clamate şi politicile realiste practicate.

Celebrul discurs al lui Barack Obama, adresat lumii arabe în 2009, s-a desfăşurat într-un Cairo condus încă de regimul Mubarak. Preşedintele american spunea atunci că SUA vor sprijini orice guvern care respectă drepturile omului şi guvernează prin consens.

La piaţă în Cairo (foto: Stefan Voinea)

Doi ani mai târziu, când protestele din piaţa Tahrir au început, americanii nu s-au grăbit să le încurajeze. Mubarak fusese unul din aliaţii lor cei mai solizi din lumea arabă. În unele ţări UE, Italia de pildă, premierul a declarat chiar că Mubarak este „cel mai înţelept lider din Orientul Mijlociu”. Dar Revoluţia egiptenilor a mers înainte şi, curând, toate guvernele occidentale salutau „primăvara arabă”.

Rezultatul democratic al acelei primăveri a fost alegerea, cu 51% din voturile egiptenilor, a unui preşedinte care făcea parte din Frăţia Musulmană, o grupare politică bazată pe islam şi cu o importantă reţea socială de sprijin a săracilor. Spre surprinderea unui european care nu urmăreşte evoluţiile din regiune, la Cairo opinia cea mai răspândită este că Statele Unite şi europenii au susţinut guvernarea Fraţilor Musulmani.

”Cred că americanii şi europenii l-au sprijinit prea mult pe Morsi”, îmi spune într-o engleză impecabilă Mohamed Mansour, un IT-ist tânăr care lucrează de patru ani pentru guvernul de la Cairo. „Frăţia a fost sprijinită pentru că erau foarte bine organizaţi şi guvernele ţărilor occidentale vor să discute cu cineva bine organizat. Dacă discutau cu partide care aveau o bază slabă, atunci riscau să susţină pe cineva foarte slab”.

Prin mai multe măsuri lipsite de tact şi arogarea unor supra-puteri constituţionale, Morsi a devenit extrem de nepopular. La doar un an de la alegerea sa, milioane de egipteni au ieşit în stradă pentru a-i cere demisia. Lucrurile s-au precipitat şi Armata, împingându-l în faţă pe generalul Al-Sisi, a îndepărtat de la putere Frăţia Musulmană. În SUA şi Uniunea Europeană evenimentul a fost etichetat ca „lovitură de stat”.

Mohamed Mansour, IT-ist (foto: Ştefan Voinea)

„Barack Obama dorea ca Frăţia Musulmană, alături de Turcia şi Qatar, să ajungă să controleze toată această zonă”, îmi explică Ayman Haiba, fost şi viitor deputat. Haiba a făcut campanie electorală pentru generalul Al-Sisi, în prezent preşedintele Egiptului, şi antipatizează Frăţia.

„Îndepărtarea Frăţiei în vara lui 2013 a fost împotriva dorinţei SUA. Şi de aceea ei au şi astăzi o problemă cu Egiptul. Dar noi nu cred că vom fi total împotriva americanilor pentru că ei sunt prea importanţi în regiune. Însă egiptenii vor fi independenţi de americani şi asta e foarte clar. Generalul Al-Sisi garantează independenţa Egiptului de toate puterile occidentale”.

În acelaşi timp, pentru a rezista economic, Egiptul generalilor a devenit foarte dependent de sprijinul financiar al statelor din Golf. De la înlăturarea Frăţiei Musulmane, Kuweitul, saudiţii şi Emiratele oferă zeci de miliarde de dolari în ajutor guvernului militar de la Cairo.

Statele Unite nu pot rămâne spectatori pasivi, astfel că un nou mesaj contradictoriu este transmis egiptenilor de către administraţia Obama. John Kerry, secretarul american de stat, saluta la sfârşitul lunii iulie „angajamentul puternic” al generalului Al-Sisi pentru drepturile omului. În acelaşi timp, autorităţile de la Cairo au închis activişti pentru drepturile omului, lideri ai opoziţiei şi jurnalişti al căror discurs nu convine puterii militare.

Rugăciune de Ramadan în Cairo (foto: Ştefan Voinea)

Manal Fattah, al cărui soţ, un foarte cunoscut activist pentru drepturile omului, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru că a protestat în stradă, spune că diplomaţii statelor occidentale nu o sprijină suficient pentru a-şi elibera soţul: „Mi-aş dori să facă mai multe, dar nu se întâmplă nimic. În prezent există jurnalişti cetăţeni străini aflaţi la închisoare. [Ambasadelor occidentale] le pasă de ce se întâmplă în Gaza şi de cum îi poate ajuta Egiptul pe israelieni. Nu le pasă de activişti, de jurnalişti, de libertarea cuvântului, de dreptul de a protesta”.

Manal, alături de soţul ei Alaa Abd El Fattah, au câştigat în urmă cu 10 ani premiul internaţional Deutsche Welle cu blogul lor despre drepturile omului. „Primim sprijin din partea organizaţiilor de drepturile omului, din partea unor universitari, dar guvernului egiptean nu-i pasă de ce spun aceşti oameni. E destul de deprimant”.

The Washington Post, cea mai importantă publicaţie americană, a publicat în urmă cu două zile un editorial sub titlul „Egiptul ar trebui să fie un stat-proscris din cauza represiunii sângeroase a opoziţiei”.

Intrările în piaţa Tahrir din Cairo sunt blocade de baricade din pietre şi de această poartă. Pe 28 iulie 2014, sărbătoare mare în Egipt, enorma piaţă din mijlocul capitalei Egiptului a fost închisă de frica protestelor(foto: Ştefan Voinea)

„Nu cred că generalul Al-Sisi se mai teme de un editorial în Washington Post”, spune Ahmed Samih, unul dintre activiştii pentru democraţie încă aflaţi în libertate la Cairo. În contextul din jur, cu Gaza, Irakul, Siria, Sudanul şi Libia în flăcări, „presiunea internaţională nu mai înseamnă nimic aici”.

Important e ca guvernul aflat la putere în Egipt să rămână în tabăra occidentalilor. Idealurile democratice au trecut pe planul doi.

Această abordare produce următoarea percepţie la Cairo. „Occidentalii nu vor democraţie în regiune”, a ajuns să creadă Mostafa Hussein, care a petrecut jumătate de an în SUA cu o bursă.

„Dacă oamenii din această regiune chiar ar avea democraţie, ar avea drepturi şi libertate, atunci noi am fi mai buni în ştiinţe şi în multe alte domenii decât europenii şi americanii. Imaginează-ţi această bucată mare de teritoriu, în care se vorbeşte aceeaşi limbă şi există atât de multe resurse. Avem tot ceea ce ne trebuie. Aşadar e interesul lor să ne menţină divizaţi şi slăbiţi pentru că altfel am putea deveni nişte concurenţi puternici pentru ei”.

Pentru a-şi păstra alianţa cu generalii, Occidentul pierde inimile tinerilor egipteni, ale căror idealuri au fost nutrite prin burse în Europa sau cursuri de pregătire în SUA. Trei ani de la primăvara arabă, generaţia revoluţionară a Egiptului devine una cinică.

„Am fost învăţat să organizez alegeri corecte prin cursuri finanţate de statele UE”, spune it-istul Mohamed Mansour. „Dar în acelaşi timp, guvernele aceloraşi ţări ne împiedică să aplicăm, prin politica lor externă, chiar ceea ce ei ne-au învăţat să facem”.

• Puteţi citi alte două reportaje HotNews despre Egipt: Cine a furat Revoluţia egiptenilor şi Cum să alegi democratic un dictator.

Notă: Acest reportaj a fost realizat cu sprijinul financiar acordat de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND), căreia îi adresez cuvenitele mulţumiri, prin proiectul „World-wise Europe: A more coherent Europe for a fairer World”, finanțat de Comisia Europeană.