Cum e să fii CODA în România sau ce legături am găsit între povestea Laviniei Chițu, „cântăreața surzilor”, și filmul premiat la Oscar
„CODA”, filmul care a luat Oscar în 2022, vorbește despre problema copiilor ai căror părinți sunt surzi: „child of deaf adult”. Dacă pentru americanii cu deficiențe de auz este greu să funcționeze în societate, pentru cei din România este și mai dificil. Povestea personajului Ruby din film seamănă foarte mult cu cea a Laviniei Chițu, supranumită la noi „cântăreața surzilor”.
Dacă ignorăm palma dată de Will Smith lui Chris Rock, la Premiile Oscar din acest an au avut loc și momente care chiar au făcut istorie. De exemplu, „CODA” a fost desemnat cel mai bun film, ceea ce reprezintă o victorie nu doar pentru platforma de streaming Apple TV+, dar mai ales pentru comunitatea persoanelor cu deficiențe de auz din toată lumea.
Mai mult, premiul pentru „Cel mai bun actor într-un rol secundar” a fost câștigat de Troy Kotsur, fiind prima dată în istoria premiilor Oscar când un actor surd cucerește acest titlu. Titlul filmului reprezintă un acronim care vine de la „child of deaf adult” (copil al unui adult surd), iar povestea este cea a adolescentei Ruby Rossi (Emilia Jones) care trebuie să aleagă între a-și urma visul de a deveni cântăreață sau a rămâne în orașul ei natal, pentru a-și ajuta părinții surzi și care au dificultăți în a comunica cu membrii societății care nu cunosc limbajul semnelor, Ruby fiind singura din familie care nu e surdă.
Atunci când compania de pescuit a familiei e ameninţată, adolescenta se confruntă cu un puternic conflict interior, fiind prinsă între dorinţa ei de a-şi urma pasiunea pentru muzică la Berklee College of Music şi temerile legate de abandonarea părinţilor.
Emilia Jones (Ruby) în CODA. FOTO: Alamy/ Profimedia
„Colegii mă porecleau muta”
Dacă pentru americanii cu deficiențe de auz este greu să funcționeze în societate, pentru cei din România este și mai dificil. Lavinia Chițu are 30 ani, s-a născut în Pitești, iar povestea ei seamănă destul de mult cu cea a lui Ruby Rossi.
Lavinia este și ea o CODA, iar acum este interpret și translator în limbajul semnelor, dar înainte a avut joburi din toate domeniile. De asemenea, în prezent este implicată în mai multe proiecte, printre care un teatru accesibilizat din toate punctele de vedere: pentru surzi, nevăzători, autism, sindrom down etc.
În același timp a participat și la castinguri ca actriță: „Încerc să fac ceea ce-mi place și să mă văd și în filme. E unul dintre visele mele, să ajung chiar să iau premii pentru filmele în care voi juca.”
Lavinia a tradus prin limbajul semnelor melodii celebre și a apărut pe scena festivalurilor de la noi, unde a interpretat live în limbajul semnelor muzica formațiilor. A mai apărut și în cartea „Simfonia Semnelor”, scrisă de Adriana Săftoiu, unde și-a spus povestea și a vorbit despre problema accesibilizării în instituții pentru surzi. „E o carte care spune totul despre surzi, despre comunitatea CODA și despre cei care aud”, spune Lavinia.
De la Lavinia am aflat cum e să fii CODA în România și alte lucruri interesante despre ce înseamnă să fii interpret în limbajul semnelor în România.
„Am descoperit pe la un an și jumătate că ai mei vorbeau prin semne, iar restul persoanelor din jurul meu vorbeau și făceau un zgomot infernal… Atunci mi-am dat seama că trebuie să învăț și eu semnele de bază: apă, mâncare, toaletă… După câțiva ani le știam deja foarte bine și mai furam și de la alții, pentru că părinții mei mereu mă duceau la întâlnirile cu prietenii lor și la asociația surzilor din Pitești.
Semnele pe bază de sunete, pe cele mai multe pe muzică, le-am învățat de câțiva ani și când am fost la două traininguri cu Amber Galloway, când a venit în România și a ținut câteva cursuri cu câțiva interpreți pentru a accesibiliza festivalurile de muzică, iar primul festival a fost Electric Castle în 2019”, îmi povestește Lavinia.
În filmul CODA, vedem că Ruby se confruntă cu forme de discriminare, așa că o întreb pe Lavinia dacă și ea a avut de suferit din această cauză.
„Da, cel puțin în perioada copilăriei, maxim. Eu nu am avut prieteni foarte mulți, tocmai pentru că am părinții surzi. Colegii de la școală nu mă acceptau. În clasele I-VIII am fost în ultima bancă, pentru că profesorii nu aveau răbdare să mă învețe, credeau că nu sunt un copil inteligent. Colegii mă porecleau „muta”, dar și cei din jurul meu, cum ar fi vecinii și cei din cartier.
Sufeream, dar din păcate părinții mei nu puteau să schimbe nimic, la rândul lor erau discriminați, colegii de la serviciu râdeau de ei… a fost o perioadă foarte urâtă.”
În momentul de față, Lavinia spune că lucrurile au mai evoluat cu 20-30 % față de acum 20 ani, dar rămâne problema că în instituții nu există interpreții pentru persoanele cu dizabilități.
„În momentul de față, surdul trebuie să ceară interpret, când are nevoie să-și rezolve o problemă. Ori sună la o asociație, unde e membru și plătește o cotizație anuală, ori nu e membru și trebuie să-și plătească din buzunarul lui un interpret, chiar dacă în legea 448/2006 art 69 și 70 e stipulat că instituțiile de stat și cele private trebuie să asigure interpreți plătiți, nu voluntari, așa cum fac majoritatea.”
Societatea românească nu este prea adaptată la nevoile persoanelor cu deficiențe de auz, și vor mai fi necesari încă 20-30 de ani ca să ajungem la nivelul care este acum în străinătate, spune Lavinia. Ar mai fi nevoie de mulți interpreți în România care să faciliteze interviurile de angajare, pentru a comunica cu instituțiile statului și cele private, chiar dacă mulți dintre cei cu deficiențe de auz știu să citească pe buze sau să scrie și să citească corect, tot e nevoie de interpreți care să ușureze comunicarea directă.
În ceea ce privește angajarea, Lavinia spune că în orașele mici și în comune, este extrem de greu să-ți găsești un loc de muncă dacă ești surd.
„În 2022, încă sunt oameni care nu îi angajează pentru că sunt surzi și cred că nu se pot descurca cu comunicarea. Însă, ei suferă doar de surditate, dar în rest sunt foarte buni pe acțiune și tot ce este vizual, pentru că prind foarte repede ceea ce le este explicat. Cele mai multe meserii din România pentru surzi sunt meserii de genul croitor, lăcătuș mecanic, electrician, zugravi, tricotaje, lucrător comercial în magazine, lucrător pe piese etc.
Sunt meserii în care nu ai cum să avansezi, pentru că tocmai angajatorii încă cred că surzii nu au școala care trebuie. Există și mici excepții, unde sunt angajați pe posturi de asistent manager, instructor de sport, în contabilitate, resurse umane, inspector social sau manager de supermarket, dar repet sunt cazuri foarte rare, cam 1 la 7000 – 10.000. În alte țări, vorbim de Europa, pentru că în America le sunt respectate drepturile încă din anii 1960, sunt surzii angajați pe muncă de birou, în ministere, manageri, asistenți medicali, șoferi pe tir etc.”
„Mi-aș dori ca majoritatea românilor să știe măcar 20% din baza semnelor române”
Lavinia Chițu traduce în limbajul semnelor o melodie în timpul unei concert. FOTO: Arhiva personală
Am întrebat-o pe Lavinia cât de greu este să înveți limbajul semnelor. „Dacă vrei să te faci interpret profesionist, e nevoie de ani, pentru că autorizația se poate lua după trei luni, dar dacă nu știi să comunici cum trebuie cu persoana surdă și l-ai însoțit într-o instituție, nu te va mai căuta data viitoare. Se poate învăța lejer limbajul semnelor, mai ales cel de baza, dar este diferit de la țară la țară, ca și limba vorbită. Mi-aș dori ca marea majoritate a românilor să știe măcar 20% din baza semnelor române”, spune ea.
Apropo de asta, Lavinia îmi mai spune că în lume există „peste 400 de limbi în semne și în limbi vorbite peste 7000”. Dar există și un International Sign Language (ISL), care este limba surzilor la nivel global și poate fi învățată online, comunicând cu surzii.
„Eu așa am învățat aceste semne, deși complicat, că nu există cursuri specializate pe acest limbaj internațional, eu am învățat din online, din site-urile de socializare. Nu îl stăpânesc 100%, dar 70-80% da, pentru că am avut trei proiecte internaționale unde am comunicat în ISL cu peste 10 țări. Cel mai des limbaj în semne folosit în România este normal cel în Limba Semnelor Române (LSR), fiind și cel oficial.”
Meseria de translator în limbajul semnelor este foarte diferită de cea de translator, fiind și prost plătită în România, dar și periculoasă. „Există reglementări în UE, America și în alte state că un interpret în semne trebuie să comunice și să traducă live timp de 30 minute și după să ia pauza 30 minute și tot așa. Maxim este de 1 oră/ interpret + pauză. De aceea se apelează mereu la doi-trei interpreți când este un eveniment live.
Meseria de interpret este extrem de solicitantă și periculoasă pentru organism, dacă o duci la extrem și nu iei pauze. Odată este efortul fizic care e făcut atunci când dai din mâini – corpul trebuie să arate mesajul, în timp ce gândirea trebuie să fie limpede și să traducă corect și simultan pe limba surdului.
De exemplu, o persoană surdă nu știe ce înseamnă „voinic” , „academician”, „albatros” etc., iar ca interpret trebuie să îi traduci sinonimele acelor cuvinte cât mai repede, pentru că vorbitorul va trece imediat la alte cuvinte…
De asemenea, surzii nu folosesc cuvinte de conjuncție, cuvinte de legătură, nu folosesc gramatica limbii române. Ca exemplu, varianta noastră a celor ce aud: România este o țară plină de surprize și de locuri uimitoare. Varianta surzilor: România este țară frumoasă și loc frumos, wow.
Meseria de interpret este considerată una dintre cele mai grele meserii din lume. Ai nevoie de multă răbdare, înțelepciune să înțelegi lucrurile din interior, mâinile tale să fie apte pentru a face efort, creierul să fie limpede, să gândești repede și cât mai corect informația, să ai pasiunea de a ajuta oamenii din jurul tău.”
„Mi-am dat seama că aș putea ajunge la un moment dat o cântăreață a surzilor”
Melodia Deliei, „Aruncă-mă”, tradusă în limbajul semnelor de Lavinia
O altă asemănare între Lavinia și personajul din filmul CODA este că și ea e pasionată de muzică și cântă, ba chiar a făcut și studii în acest sens. „De mică visam să am un microfon în mână. Dar ai mei nu au avut bani ca să investească în mine și de aceea am renuntat la visul meu.
Tata mi-a cumpărat un pickup la 12 ani, ca să ascult muzică populară cu Ionuț Dolănescu, Maria Ciobanu și Benone. Ăștia erau în vogă atunci, tata nu știa ce înseamnă blues, jazz sau alte genuri. La un moment dat i-am chemat în sufragerie să le arăt în semne cum sună muzica.
A fost un moment în care s-au emoționant și au plâns. Atunci și-au dat seama cât de frumoasă e muzica în versuri, pentru că era tradusă în semne de către mine și atunci mi-am dat seama că aș putea ajunge la un moment dat o cântăreață a surzilor, prin semne.”
La 15 ani de la acel moment, Lavinia a tradus în limbajul semnelor mai multe cântece în cadrul proiectului #dincolodecuvinte, de la artiști precum: Carla’s Dreams, The Motans, Antonia, Irina Rimeș etc.
„Pe mine, muzica m-a salvat. Muzica e pentru mine ca un drog. Au fost momente grele când am fost discriminată, și eu și ai mei, și mă refugiam în muzică, ascultând la radio, casete sau la televizor. Așa am ajuns ca la 30 ani să termin Școala Populară de Arte și Meserii din Pitești, secția canto muzică ușoară.
Vreau să dau asta mai departe, nu renunț la visul de a avea propriile mele piese cu videoclipuri în care să traduc în semne. Până acum am tradus peste 500 de videoclipuri, cele mai apreciate fiind cele cu un mesaj emoționant sau cu un mesaj puternic. Comunitatea oamenilor surzi a apreciat enorm de mult acest demers. De altfel, unii dintre ei mă numesc „Cântăreața surzilor“.
Până să apar eu cu acest proiect, în România au mai fost una-două colege de-ale mele surde care au mai tradus muzică pentru surzi. Muzica este apreciată de surzi, foarte mult, dar și dansul, sportul și emisiunile de divertisment și de cultură, dar și cele de știri.”
Așa cum spuneam, povestea din filmul CODA seamănă în linii mari cu a Laviniei, așa că o întreb dacă a văzut filmul. „Da, anul trecut, când a apărut, am zis să vezi că e o poveste asemănătoare cu a mea și mi-a plăcut la nebunie. M-am bucurat enorm de mult să văd că a mai câștigat un surd premiul Oscar.
În 1987, actrița surdă Marlee Matlin a câștigat Oscarul pentru „cea mai bună actriță în rol principal” pentru interpretarea sa din filmul „Children of a Lesser God”. Știu că există și filmul „Le Belier Family”, din 2014, care are aceeași poveste, asemănătoare cu a mea, tot cu muzică, după care a fost adaptat și „CODA”.”
În film vedem cum personajul Ruby Rossi se vede nevoită să aleagă între pasiunea ei pentru muzică și renunțarea la ea pentru a rămâne să-și ajute părinții să comunice cu restul lumii. Fratele ei o încurajează să plece, pentru a se bucura de viață și de talentul său muzical. Așa că o întreb pe Lavinia ce ar fi ales, dacă era în locul lui Ruby.
„Marea majoritate a persoanelor cu deficiențe de auz nu se pot descurca fără translatori. Interpretul e un om esențial în viața unei persoane surde, e omul de bază în viața de zi cu zi. Ca o paranteză, potrivit OMS, în întreaga lume sunt peste 470 de milioane de oameni care suferă de surditate, hipoacuzie dintre care 35 de milioane sunt copii. Se estimează că până în 2050, numărul persoanelor va depăși 900 de milioane, dintre care 70 de milioane vor fi copii.
Dacă aș fi fost în locul lui Ruby, aș face ambele alegeri, pentru că părinții sunt părinții tăi până la moarte și poți avea o carieră și în timp ce-i ajuți. Există soluții și de a merge în paralel.”
INTERVIURILE HotNews.ro