Cum e să fii copil, să-ți alini părintele și să simți că tu ții casa în picioare. Parentificarea, trauma invizibilă a „copiilor cuminți”
Există copii care preiau de la vârste fragede responsabilități de adult, griji emoționale grele sau rolul de mediator în conflictele dintre părinți. De cele mai multe ori, sunt considerați „de ajutor”, copii care gândesc „matur”, sunt văzuți „ca niște oameni mari”. Rareori sunt văzuți ca niște copii în dificultate. Iar ceea ce li se întâmplă lor poartă numele de parentificare.
Conceptul de „parentificare” a fost formulat în anii ’60-’70 de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy, pentru a descrie copiii care sunt nevoiți să-și susțină părinții emoțional sau practic. „Un copil parentificat este un copil care nu a fost lăsat să fie copil”, spune simplu psihologul Denisa Holl, care a decis să devină psihoterapeut după ce, analizându-și propria experiență de viață, a realizat că schimbările exterioare nu pot vindeca durerea care provine din rănile copilăriei și din relațiile complicate cu părinții.
Hall observă tiparul parentificării în multe dintre conversațiile cu cei care îi cer ajutorul. „Din copilul care a avut grijă de toată lumea se naște adultul care continuă să aibă grijă de toată lumea. Omul care nu știe să spună nu. Cel care preia sarcini în plus. Cel care îi liniștește pe ceilalți înainte să se întrebe cum se simte el. Cel care nu se odihnește până nu e totul în ordine. Iar această responsabilitate dusă la extrem, purtată zeci de ani, duce la epuizare. Burnout-ul nu vine doar din muncă. Vine și din copilul interior parentificat care n-a avut parte de o copilărie fără griji”, spune psihologul.
INTERVIURILE HotNews.ro