Cum ne-a învățat Gaspare Tagliacozzi să stăm cu nasul pe sus

Despre Gaspare Tagliacozzi numai de bine. Omul este considerat de mulți ca fiind părintele chirurgiei plastice, un domeniu al medicinei pe care l-ai asocia, mai degrabă, cu epoca modernă. El s-a apucat însă de treaba asta prin secolul al XVI-lea, și așa bine a făcut-o că, uite, nu e nimeni să nu îl cunoască.

Nici nu poți să ieși din casă, că toată „lumea bună” poartă tricouri și șepci cu numele lui, ca semn de recunoștință că de la el a început toată nebunia asta cu operațiile estetice. Mă rog, aici ar fi și puțină dezinformare, dar de aia venim noi prompt și conștiincios, ca să vă lămurim cine a fost individul, ce a făcut și ce a vrut de la viață.

Când s-a născut el nu se știe clar și, sincer, nici nu prea contează. Nici ce a făcut el în prima parte a vieții nu se cunoaște. Știm doar că a trăit în secolul al XVI-lea și că a murit ratându-l la mustață pe al XVII-lea, respectiv în anul 1599. Mai mult ca sigur că venea dintr-o familie înstărită, că nu orice țărănoi își permitea să urmeze medicina. Adică, nu că nu ar fi existat minți luminate și printre cei din păturile de jos, doar că aici era mai greu cu taxele de școlarizare, cu educația de bază și altele asemenea.

Ei bine, Gaspare s-a dus fix la Universitatea din Bologna, acolo unde se făcea cea mai tare școală de medicină din Europa. Bazele catedrei de medicină, așa cum vă spusesem cu altă ocazie, fuseseră puse de Mondino de Luzzi. Cu el începea studiul temeinic, bazat în primul rând pe observație directă, pe practică, pe autopsii care, apropo, fuseseră interzise circa 1700 de ani.

Chirurgia estetică nu era o ramură nouă a medicinei: egiptenii antici se apucaseră de așa ceva încă de acum vreo 5.000 de ani

Apoi, cu etapele meticuloase pe care trebuia să le străbată un student la medicină pentru a ajunge să profeseze. Bologna la vremea aia era echivalentul Oxford-ului, Harvard-ului și Sorbonei luate la un loc. Ca un singur exemplu, unul dintre profesorii de medicină care l-a școlit pe Tagliacozzi era marele Girolamo Cardano. Știm că omul a rămas în istorie mai mult pentru contribuțiile în matematică dar, na, era un polimat, se pricepea la multe științe.

Și uite așa, ca să nu o lungim mai mult decât este cazul, Gaspare a ajuns ca, la nici 30 de ani împliniți, să fie profesor de anatomie la Bologna. Iar ceea ce făcea el acolo a revoluționat, fără a ne feri de cuvinte mari, medicina. Mai precis, chirurgia estetică. Explicăm imediat, dar facem un mic ocol, pentru a înțelege mai bine despre ce a fost vorba.

Chirurgia estetică nu era o ramură nouă a medicinei. Dacă stăm să ne gândim că egiptenii antici se apucaseră de așa ceva încă de acum vreo 5.000 de ani, și e suficient să ne facem o idee.

Iar primii pași în domeniul ăsta au venit concomitent cu primele pedepse de mutilare aplicate condamnaților. Spre exemplu, tăierea nasului. Sau rhinokopia, cum îi ziceau grecii. În fapt, asta era pedeapsa clasică pentru corupție, adulter și nu numai, urmată de exil. Atât de mulți indivizi își pierduseră trompa, că egiptenii botezaseră Fâșia Gaza cu numele Rhinocorura (Locul celor cu nasul tăiat), că acolo îi exilau ei pe toți ăștia.

Evident, tot pe atunci au apărut și cei care doreau să își pună nasul la loc, măcar atât, cât să poți ieși în lume fără mască pe față. Ulterior, prin India, o altă zonă în care se aplica pe larg tăierea nasului, a apărut un chirurg de geniu, Sushutra pe numele lui, care a inventat o tehnică de refacere a nasurilor tăiate. Culmea e că mai venea și dintr-o castă de jos.

Familia transmitea informațiile din tată în fiu și își puneau pacienții să dea semnătură că nu vor spune nimănui secretele operației și ale tratamentului.

Una peste alta, tehnica indianului, dezvoltată acum vreo 2.700 de ani, impunea reconstrucția nazală folosind o bucată de piele de pe fruntea sau obrazul pacientului. Nu erai ca la început, ca scos din cutie, dar dacă îl prindeai pe Sushutra înt-o zi bună, și de obicei îl prindeai că nu trăgea la măsea, putea să facă o treabă de nici să nu se observe că îți pierduseși simbolul mândriei. Iar tehnica lui „numită tehnica indiană” a fost folosită până în zilele noastre.

Pe filiera asta istorică ajungem și la Gaspare al nostru care, între noi fie vorba, cunoștea opera maestrului Sushutra, dar a el a dezvoltat alta nouă. Mă rog, ca să fim scrupuloși, doar a dus-o pe culmi înalte, că de inventat nu el a inventat ceea ce a rămas în istoria medicinei sub numele de „tehnica italiană”. O vom detalia imediat. Pe scurt, cea mai veche mențiune despre tehnica asta inovatoare de reconstrucție nazală vine cu vreo 100 de ani înaintea lui Tagliacozzi. Mai precis, la o familie siciliană de medici, Branca pe numele ei.

Ăștia își transmiteau informațiile din tată în fiu și își puneau pacienții să dea semnătură că nu vor spune nimănui secretele operației și ale tratamentului. Evident, secretul nu a ținut decât vreo generație. Asta e natura umană. De la familia Branca s-a transmis la familia Vianeo, pentru ca relativ rapid să ajungă și la medicul Alessandro Benedetti, cel care devine faimos pe plan local pentru modul în care refăcea nasurile tăiate. Independent, prin Bavaria și tot prin perioada aia, apare și Heinrich von Pfalzpaint, medic militar, membru în Ordinul Cavalerilor Teutoni, care chiar lasă o carte de medicină în care apare și tehnica asta zisă italiană.

Tehnica s-a dovedit așa de eficientă, că a fost utilizată secole de-a rândul.

În fine, prin secolul al XVI-lea intră în scenă și medicul bolognez Leonardo Fioravanti, individ care scrie o lucrare intitulată „Il tesoro della vita humana”. În ea descrie tehnica amintită. Cel mai probabil, de la el a preluat Gaspare ideea, că tot erau concetățeni. Buun! Acum să vedem ce presupunea tehnica asta inovatoare

Primo, pielea nu se mai recolta de pe frunte sau obraz. Ea se decupa de pe brațul pacientului, dar fără a fi desprinsă complet. Brațul era flexat spre cap, imobilizat, iar pielea era suturată pe locul nasului. Pacientul stătea așa, fără a-și mișca brațul, mult și bine. Între trei săptămâni și câteva luni, până când pielea se conecta cu tot ce înseamnă asta de noul loc. Secundo, era retezată de braț, iar modelarea noului nas intra în ultima etapă. Tehnica s-a dovedit așa de eficientă, că a fost utilizată secole de-a rândul.

Meritul lui Tagliacozzi în toată afacerea asta este, așa cum am demonstrat, nu că ar fi inventat procedura. Nu, nu el a inventat-o, deși mulți încă mai spun că așa ar fi. Meritul lui este că a dus-o în școli, într-un manual de medicină care a rămas carte de căpătâi în domeniu sute de ani după el (De Curtorum Chirurgia per Insitionem), și că a practicat-o, și el și studenții lui, până a dus-o aproape de perfecțiune. Cum ar veni, a scos-o din subteran și a dus-o pe culmi, transformând-o dintr-o treabă clandestină, efectuată de bărbieri-chirurgi, într-o tehnic medicală de mare precizie.

Evident, procedura rinoplastiei a fost doar una dintre cele perfecționate de Gaspare. Expertiza lui acoperea multe alte tehnici și intervenții de genul ăsta. Noi am insistat pe rinoplastie că asta era cea mai cunoscută. Oricum, când a plecat ăsta în lumea drepților, era deja un erou național. Chiar și azi tronează o statuie a lui la Universitatea din Bologna. Iar dacă decideți azi să faceți o operație estetică (nu vă dorim, dar dacă totuși insistați) să știți că dacă nu era Gaspare cu bazele, mai făceați voi din părți.

Bibliografie:

• Santoni-Rugiu P., Mazzola R., 1997, Leonardo Fioravanti(1517-1588): a barber-surgeon who influenced the development of reconstructive surgery, Plast. Reconstr. Surg., vol. 99, p. 570-575

• Tomna P., Vigano A., Ruggieri P., Gasbarinni A., 2014, Gaspare Tagliacozzi, pioneer of plastic surgery and the spread of his technique throughout Europe in „De Curtorum Chirurgia per Insitionem”, European Review for Medical and Pharmacological Sciences, vol. 18(4), p. 445-450

• Whitaker I. S., Karoo R. O., Spyrou G., Fenton, O. M., 2007, The Birth of Plastic Surgery: The Story of Nasal Reconstruction from the Edwin Smith Papyrus to the Twenty-First Century, Plastic and Reconstructive Surgery, vol. 120(1), p. 327–336